Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (1). Aristocratica regină a Adriaticei

Written by

M-am trezit tocmai când trenul intra la Veneţia. Era frig, una din acele răceli ale ţărilor calde, care fac să-ţi tremure carnea pe tine, cufundându-se de sus până jos într-o baie de aer umed şi îngheţat. Jos, la gară, gondolele aşteptau: unele porniseră deja, şi pe luciul mării, abia zbârcit de adierea vântului de seară, ele păreau nişte stele fugare într-un cer întunecat.

Această prezentare necesită JavaScript.

Un miros deosebit, mirosul sălciu al valurilor, venea până la mine, şi pe lângă dânsul, un alt miros, de muced, de învechit, de putred, mirosul Veneţiei, al palatelor mâncate de lepra neagră a veacurilor.
– Una gondola, una gondola!
Nu e în patois, în acea limbă specială a veneţienilor, cu vocalele muiete, vorbele trunchiate, accentul cântător, – e italiana, aproape cea clasică. Acelaşi strigăt, pe deosebite înălţimi, din gâtlejuri deosebite, din luntrii deosebite.
– Una gondola, una gondola!
Ne coborâm într-una, cea mai puţin mânjită de glod, cea mai lucitoare, Luntraşul trece pe dinaintea noastră pe perinele de piele ale gondolei, pentru a se aşeza în picioare către coadă, pe partea cârligată ca un pinten, cu care se mântuie luntrea, şi pornim. E o lunecare lină, nesimţită aproape, fără spumă de valuri, fără hurducături; abia o mică legănare în dreapta şi în stânga, care te face să visezi molatec şi dulce. În tăcerea nopţii, lămurit şi ritmat, răsună fleoşcăitul valului mânat de lopată. Mă întorc înapoi la vuiet: la lumina lunii pline, gondolierul, un om de vreo treizeci de ani, cu barba rasă, mânecile cămeşii suflecate pe braţe de statuie grecească, cu pălăria moale caracteristică, poartă maşinal şi pierdut lopata prinsă de luntre. Şi neobişnuit şi adormitor răsună la ureche zgomotul valurilor bătute de lopată.
La dreapta şi la stânga, urieşi mari negri, cu zidurile pârlite de timp, cu fereşti oblonite, se înalţă ca nişte stafii în penumbra nopţii luminate de lună. Apa canalelor e verzuie-sură, cu paie şi surcele plutind, cu miros neplăcut de vechi: sunt palatele, – i palazzi. Toată lumea şade aici în palate, până şi calicit, o pătrime aproape. Şi noaptea, văzute din gondolă în întuneric, cu faţadele lor cenuşii, cu obloanele trase, ţi se pare că mergi într-un târg îngropat, pe un sicriu de luntre în doliu, cu o umbră de gondolier la cârmă. Fără de voie în această linişte de groapă, în această întunecime de mormânt, tăiată numai de lumina fânarelor rari de pe faţade, ţi se trezeşte în minte vechea Veneţie, aristocratica regină a Adriaticei, cu mândrii ei stăpâni, cu palatele strălucitoare de bogăţiile Răsăritului, cu apa prinsă de lucirea fânarelor de la gondole.

Va urma…

Citeste si Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (2). “Oraşul dogilor, numai, n-are birjari…”
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (3) “Boala cronică a unui târg de calici: bacşişomania”
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (4) “Painjenii veneţieni”
Nicolae Iorga. Din Italia. Veneţia (5) “La toate bisericile, în toate palatele, trebuie să cauţi… Englezul”
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (6). “Veneţia dogilor a încremenit”
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (7) “San Marco resimte indigestia de bogăţii a cetăţiii”

Despre Venetia si romani citeste si:
Jurnalul unei iubiri veneţiene. Vasile Alecsandri şi Elena Negri (1)

Alte articole despre Venetia:
Veneția – o cafea la „Florian”…

, ,