Fondată în 1720 de Floriano Francisconi, cafeneaua, numită iniţial „Veneţia Triumfătoare”, a intrat, la fel de triumfător, în viaţa mondenă a oraşului lagunar italian. „Florian”, cum a fost redenumită mai târziu, n-a rămas însă, aşa cum dorea fondatorul său, o simplă cafenea, ci a devenit un loc al întâlnirilor de tot felul. „Florian” – scria la jumătatea secolului al XIX-lea unul dintre personajele ilustre care i-au trecut pragul, Honore de Balzac – „nu este doar o cafenea, ci şi bursă, foaier teatral, sală de lectură, club de discuţii…”

Această prezentare necesită JavaScript.

Situată în imediata vecinăte a Catedralei San Marco, emblema emblemelor Serenissimei, cafeneaua a reprezentat, sute de ani, un reper veneţian inconfundabil, cultural, dar şi gastronomic. „Intram la Florian” – povesteşte eruditul francez Hippolyte Taine – „şi lăsam să ni se topească în gură sorbeturi parfumate, apoi ne încălzeam cu o cafea suavă, cum nu exista alta în Europa. Fumam tabac oriental, urmărind florăresele în rochii de mătase care ne-aşezau, fără vreun cuvânt, pe masă, delicate bucheţele de violete şi narcise”.
„Ce minunată cafenea! Ce nobilă servire!”, se extazia, în 1842, şi Raoul Topffer. „De toate găseşti în Piaţa San Marco: scaune, mese, ornamente, sorbeturi, băuturi, bomboane, limonade; totul e gata, în orice moment, pentru oricine vrea să se simtă bine la Florian! Dintr-o privire, garçonul îţi ia comanda fantezistă şi, cu un gest scurt al mâinii, face să-ţi apară în faţă construcţia cizelată a unei prăjituri crocante sau o băutură ţinută la gheaţă!”
„Florian” a văzut de-a lungul anilor „o serie de oameni celebri aşezându-se pe divanurile din cele două saloane micuţe, pictate în frescă, sau sprijinindu-şi cotul pe gheridoanele de marmură albă, plimbându-se, ori degustând produsele casei: sabayonul de culoarea şampaniei, sorbetul alb ca zăpada, casatele, cafeaua turcească şi ciocolata cu vanilie”. Câteva nume: Carlo Goldoni, Chateaubriand, Alfred de Musset, Georges Sand, Madame de Stael, Charles Dickens, Goethe, Rainer Maria Rilke, Henry James, Lord Byron, Marcel Proust, Stravinski, Modigliani…
Dacă, aşa cum cred unii, Eminescu nu a fost la Veneţia şi nu a luat masa la „Florian”, înseamnă că poetul naţional al românilor s-a aflat, aievea, vineri, 16 ianuarie 2009, pentru prima dată în elegantele, aristocraticele şi romanticele saloane. Patruzeci de poeţi, profesori, artişti şi studenţi şi-au dat întâlnire, la invitaţia Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia, pentru a reconstitui, în rafinatul ambient al cafenelei, o seară de poezie, muzică şi discuţii libere, specifică boemei aristocratice a Veneţiei de altădată. O discuţie rafinată şi neconvenţională despre Mihai Eminescu, moderată de Ioana Filipescu şi de Sever-Petru Boţan, bursieri „Nicolae Iorga” la Veneţia.
Directorul a.i., pe atunci, al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică, Monica Joiţa, ne atrăgea atenţia, acum aproape trei ani, că, în urma discuţiilor care erau purtate la Cafeneaua „Florian”, la începutul anilor 1890, pe tema creării unei tradiţii în organizarea unei mari expoziţii internaţionale în Oraşul Dogilor, a apărut iniţiativa Bienalei de Artă de la Veneţia, manifestare culturală la care România a excelat în ultimii ani. De asemenea, în 1900, conducerea localului a decis să adopte ideea tradiţională italiană de „café concert”, perpetuată până astăzi, fapt care a contribuit la fascinaţia exercitată asupra milioanelor de turişti din întreaga lume de Cafeneaua „Florian”, ca loc obligatoriu de popas şi de admiraţie. Un contemporan, Marc Alyn, scria, în cartea sa dedicată Veneţiei, că pitorescul localului se prelungeşte până în zilele noastre, când la „Florian” poate fi zărit şi Dalai Lama, aşezat sub picturile chinezeşti, şi un maoist reconvertit, şi un violonist celebru, şi o orchestră românească, arborând, cu toţii, acelaşi aer complice, de fii adoptivi ai Veneţiei.
Situată într-una dintre pieţele cele mai frumoase din lume, Cafeneaua Florian ocupă o latură a careului magic care mai conţine nu mai puţin celebra Catedrală San Marco. Cafeneaua a trăit întotdeauna în inima istoriei Veneţiei. Aici îi plăcea lui Goldoni să privească cu un ochi critic la contemporanii săi veneţieni şi tot aici Casanova urmărea discret paşii uşori ai doamnelor din societate, întrucât pentru ele cafeneaua era singurul loc autorizat în care puteau veni neînsoţite.
(publicat initial in Jurnalul National)

Despre Venetia, citeste si:
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (1). Aristocratica regină a Adriaticei
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (2). “Oraşul dogilor, numai, n-are birjari…”
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (3) “Boala cronică a unui târg de calici: bacşişomania”
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (4) “Painjenii veneţieni”
Nicolae Iorga. Din Italia. Veneţia (5) “La toate bisericile, în toate palatele, trebuie să cauţi… Englezul”
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (6). “Veneţia dogilor a încremenit”
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (7) “San Marco resimte indigestia de bogăţii a cetăţiii”
Jurnalul unei iubiri veneţiene. Vasile Alecsandri şi Elena Negri (1)

, ,