În toamna lui 1846, doi tineri puteau fi văzuţi, la Veneţia, coborând din gondolă la uşa unei clădiri cu ferestrele dând spre Canal Grande, între Rialto şi Ca’Foscari. Clădirea de secol XVI de la numarul 3927 purta, ca şi astăzi, numele de Palazzo Benzon, iar în cartea de imobil erau proaspăt înscrise două nume: Domnul şi Doamna Alecsandri, Vallahia. Cuplul nu era căsătorit, însă armonia perfectă dintre poetul Vasile Alecsandri şi iubita sa, Elena Negri, justifica, pe deplin, părerea că alcătuiesc o familie. De fapt, îndrăgostiţii îşi stabiliseră aici, la 15 septembrie 1846, domiciliul temporar, pentru a face planuri de viitor şi a trăi (nu ştiau) cel mai frumos, dar şi cel din urmă capitol al poveştii lor de dragoste. 
Elena venise la Veneţia înaintea scriitorului; bolnavă de plămâni, spera să-şi recapete echilibrul sănătaţii în oraşul dogilor, printre opere de arta renascentiste, alături de omul pe care-l iubea cel mai mult.
„Amorul vostru puternic e şi sfânt”
Se cunoscuseră în 1844, la moşia din Mânjina a lui Costache Negri, fratele Elenei şi prietenul poetului Alecsandri. Când nu ai nici 25 de ani, nimeni şi nimic nu te poate opri să te bucuri de viaţă.
Veneţia era, pentru ei, promisiunea primului loc în care puteau sta împreună, zi şi noapte, departe de pudibonderia moldovenilor de-acasă. „Iubiţi! Iubiţi! Ne zice Veneţia cernită/ Iubiţi! Amorul vostru puternic e şi sfânt”, exclamă poetul în chiar prima zi a întâlnirii cu oraşul dogilor. Versurile acestea sunt scrise, cu certitudine, la Veneţia, în apartamentul lor de trei camere de la etajul Palatului Benzon.
În Jurnalul său, Alecsandri notează că, de la balcon, vedea mulţimea de gondole alunecând pe Canal Grande, ocolindu-se unele pe altele ca nişte rândunele în zbor, apoi pierzându-se în canalele mai mici. Tablou mişcător, luminat de cele din urmă raze ale soarelui şi însufleţit de cântecele gondolierilor, de strigătul lor: „Riva!” (Fereşte-te!) atunci când trec dintr-un canal în altul.
Îndrăgostiţii îşi construiesc, în Palatul Benzon, o lume numai a lor, în care gesturile mărunte se transformă în dovezi de iubire încântătoare. Veneţiei cosmopolite îi oferă alternativa unei existenţe simple, în care se despart, temporar, de trecut, mai puţin însă de propria lor ţară. Astfel că savurarea cafelei turceşti, după obiceiul moldovenesc, devine un ceremonial aparte. „Sorbim, scrie el, micile noastre felegeanuri (ceşti de cafea fără toartă) cu un fel de smerenie. Fiecare picătură trezeşte în noi un suvenir din patrie, aşa că nu ne poate învinui nimeni că am uitat Moldova, dacă ne gândim la multele picături câte încap într-o ceaşcă şi la multele ceşti pe care le bem, în fiecare zi. Asta e ceea ce numim noi „libaţiile” noastre în cinstea ţării.”
Farmecul Veneţiei
Jurnalul lui Alecsandri mărturiseşte marea bucurie a acelor zile, comentată cu exaltare de poet: „Fericiţi cei ce iubesc! Şi mai fericiţi cei ce se ascund de lume şi pot să adauge, ca noi, la farmecul amorului lor, pe acela al Veneţiei!”. Credinţa înalţă pe om la cer, iar amorul coboară cerul în om, spunea Byron.
Ni-i imaginăm pe Elena Negri şi pe Vasile Alecsandri plimbându-se prin Piaţa San Marco, unde cântă muzica militara. Arcadele Procuraţiilor forfotesc de oameni. Lămpile de gaz îşi aruncă lumina în faţa cafenelelor. Îi vedem trecând, la braţ, prin Piazetta, locul lor preferat, aruncând priviri spre Palazzo Ducale şi spre Ponte dei Sospiri. Se întorc, apoi, „acasă”, pe Canale Grande, admirând, de departe, Santa Maria della Salute cu statuile sale. Gondolierul Antonio, băiat dezgheţat (care îl face pe Alecsandri să remarce că, la Veneţia, barcagii sunt mai cultivaţi decât savanţii din Academia de la Iaşi), le spune legende veneţiene. Una este chiar despre gondolieri. Cică fiul unui doge s-ar fi îndrăgostit de o femeie frumoasă, dar săracă, şi a cerut-o în căsătorie. „Biondinetta” avea însă un iubit gondolier care, în ziua nunţii, a lovit gondola prinţului, scufundând-o. De atunci, în semn de doliu, la Veneţia, toate gondolele sunt negre.
Va urma
Despre Alecsandri si Venetia citeste si:
Jurnalul unei iubiri veneţiene. Vasile Alecsandri şi Elena Negri (2)
Despre Venetia, citeste si:
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (1). Aristocratica regină a Adriaticei
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (2). “Oraşul dogilor, numai, n-are birjari…”
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (3) “Boala cronică a unui târg de calici: bacşişomania”
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (4) “Painjenii veneţieni”
Nicolae Iorga. Din Italia. Veneţia (5) “La toate bisericile, în toate palatele, trebuie să cauţi… Englezul”
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (6). “Veneţia dogilor a încremenit”
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (7) “San Marco resimte indigestia de bogăţii a cetăţiii”
Alte articole despre Venetia:
Veneția – o cafea la „Florian”…
One thought on “Jurnalul unei iubiri veneţiene. Vasile Alecsandri şi Elena Negri (1)”