Prin porți mari de bronz, aduse din Răsărit, sub arcadele aurite și smălțate de mozaicuri, intri în biserica luminată de candele de argint. Moizaice în toate părțile, pe cupolă, pe păreți, de-a lungul galeriei, la care te sui de-afară, printr-o scară umedă și întunecată. Cei de sus, mai vechi, sunt sfinții orientalim operă a Grecilor, ceia ce se cunoaște și după aierul curios, stângaci și comic al bieților oameni, pierduți pe fonduri arbitrare de aur. În galerii au lucrat maieștrii mozaici din apus: contururile sunt mai statornice, desemnul mai independent, fizionomiile mai deschise. Înțelegi că nu mai iești în țara ieratismului, a civilisației mumificate sub influența ucigătoate a popilor ignoranți și stupizi. Amvonul de marmură orientalăp steclește în fund, la stânga, cu coperământul rotund de marmură galbenă, trupul de o alta, roșie și verde, coloane mici la baze, tărcate și multicolore. În mijloc, scânteietor de lumină, răsunând de glasul preoților, cari scandează adânc și trist, silabele latinești, îmbrăcați în lungi rochii roșii și albe, „il altare maggiore”, altariul cel mare, ascuns sub baldachinul de marmură neagră, în dosul șirului de sfinți sculptați pe dunga de marmură trandafirie, ce se razimă de stâlpi. În mijloc un Hristos răstignit pe o cruce uriașă, un Hristos, care pate că nu mai simte, nu ca Hristosul dureros și spasmodic, pe care l-am văzut la San Giorgio Maggiore, cu răni sângerâne și fața-i cadaverică. La dreapta și la stânga: sfânta veacului de mijloc, Madona, și San-Marcp, patronul cetății dogalr. Și atâția sfinți, atâta aur, atâta marmură, fum de tămâie, cântat de preoți, sfârâit de lumânări de ceară…
Se aud pași pe lespezi: un zgomot sec și prozaic. Profanăm tăcerea bisericii, rugăciunea credincioșilor. Un glas horăitor lângă noi: un ghid cu pântece uriaș și musteți de-un stânjen esplică biserica unor Engleji, atenți, reci, corecți, târând silabele, sunând consoanele. Și, pierdute în stalele de lemn, pe breviarele minuscule, cu fețe palide și triste, femei se roagă lin, încet, pierdut, sub glas de preoți, în biserica luminată. La stânga, aurită de raze, o Venețiană, o fată de vreo șaptesprezece ani, albă ca marmura de Istria, cu păr de aur ca fondul mozaicelor: un profil de Madonă, gene lungi pe obraji palizi. Ieșim. De-afară se aude încă perdut și dulce cântecul latinesc al preoților rași la față, și San-Marco de sus, cu aureola pe frunte, păzește biserica fantastică, cu ascuțite turnuri gotice, cupole rotunde și sfinți înnegriți de vreme, în scorbure de piatră.
Va urma…
Citeşte şi
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (1) Aristocratica regină a Adriaticei
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (2) “Oraşul dogilor, numai, n-are birjari…”
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (3) “Boala cronică a unui târg de calici: bacşişomania”
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (4) “Painjenii veneţieni”
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (6) “Veneţia dogilor a încremenit”
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (7) „San Marco resimte indigestia de bogăţii a cetăţii”
Despre Veneția si români citește și:
Jurnalul unei iubiri veneţiene. Vasile Alecsandri şi Elena Negri (1)
Alte articole despre Veneția:
Veneția – o cafea la „Florian”…
Foto: https://www.introducingvenice.com/
