Oamenii strică această ţară a minunilor. Nicăieri poate, meridionalul nu se arată mai lacom de bani şi mai fără demnitate decât acolea. Ghizii sunt de o neruşinare fără seamăn şi cei mai accesibili pentru ei sunt englejii, uşor de recunoscut prin statura lor lor, prin pălăriile bărbăteşti ale femeilor, prin nelipsitul călăuz, în pânză roşie îmbrăcat.
„Una lira per vedere il palazzo ducale”, de pildă, sau „la chiesa di san Marco”. Refuzi, ai văzut poate o dată. Individul se crede însă jignit, poate nu-l crezi sigur, socoţi că are să te înşele. Repede te apucă de surtuc, şi din buzunar îi iese cu o repeziciune fenomenală un pacheţel de atestate: e ghid patentat, cutare, cutare a fost cu dânsul, e sigur. Şi dacă-l respingi şi atuncea cu un „non bisogna”, îl auzi în urmă mormăind, indignat de puţina ta politeţe pentru el:
– Eccolo, non bisogna…
Şi tovarăşii lui în şepci şi pălării înalte îl întovărăşesc în mormăială, privindu-te cu dispreţ, prin rotocoalele de fum ale lulelelor de teracotă. Şi aceasta se traduce:
– Ce idiot!
La biserici, altă comedie. Nicăieri aproape nu găseşti deschisă poarta de lemn săpată a bisericii. Portarul e acasă, doarme ori se face că n-aude, pentru a da prilej „ragazzilor” să intervie. Aceştia stau cu droaia la poartă, nespălaţi, mârşavi, cu mâinile ude şi hainele rupte, privindu-te cu ochii lor mari de catifea. Şi, deodată, cum îţi văd ghidul roşu, ori te aud sunând, aleargă cu toţii, bătându-se, stâlcindu-se de la bacşiş:
Volete veder la chiesa, signor, molto bella, state…
Bat în uşă, ţipă, se împing, urlă, îţi mânjesc hainele, până ce portarul, un bătrân pleşuv şi puturos, ori vreun portar modern, gros şi veşnic plin de suflet, care ştie şi franţuzeşte, îţi deschide. Şi atunci, aşteptând bacşişul – il slodino -, toate şăpcuţele se lasă la pământ, umilit şi lacom. O, bacşişurile, bisericile, ghizii şi Veneţia!
Şi bacşişurile nu se mântuie aici. Intrat în biserică, trebuie să plăteşte câte un „bicchiere” portarului care-ţi deschide, sacristanului care-ţi numeşte picturile, tuturor celor ce te-au ajutat cu un cuvânt, cu un gest măcar, care ţi-au ieşit în cale şi s-au dat într-o parte. E o adevărată boală cronică a unui târg de calici: bacşişomania. Deseori nedumerit, neştiind dacă domnul gentil şi bine îmbrăcat, care ţi-a arătat drumul cu un zâmbet fin pe buze, aşteaptă bacşiş ori ba, te temi ori să-l jigneşti, ori să-l laşi cu aşteptarea. Un singur om mi-a refuzat soldinul, şi asta după ce mă dusese vreo jumătate de ceas de la San Sebastiano la Academia delle arti: avea o pălărie moale, unsă, pantaloni şi bluză albastră, peticite la coate şi genunchi, ciubote sparte. Era un lucrător. Am stat cu gura căscată, neştiind dacă nu cumva i-am dat prea puţin. Merita să fie canonizat. La Academia artelor frumoase, stă scris anume în patru limbi, să nu se deie nimic impiegaţilor, şi portarul, căruia nu-i dădusem „bicchierele”, conform regulamentului, mi-a aruncat o căutătură… Deseori la monumente, în palate, ţi se prezintă vreun catalog, vreo fotografie: nu ştii cât să plăteşti şi întrebi. Sergentul, îmbrăcat în verde, cu o livrea splendidă şi o căutătură de doge, îţi răspunde râzând: „Quanto lo volette”. Dai 30-40 de bani şi întors acasă observi coperta: în slove mari stă scris: „gratuitamente”.
Cu gondolele, mai rău: jumătăţile de ceas se plătesc ca ceasurile, acestea ca şi zece minute. Maxima admisă e că ceasul început se plăteşte întreg: unul, Ferdinando, un om în floarea vârstei, cu un gât ca de taur şi nişte musteţi cât ale regelui Italiei, îmi cerea tarifa unui ceas, pentru că mă trecuse de la Santa Maria della Salute la San Giorgio Maggiore, nici şase minute! M-am răzbunat, ţiindu-l un ceas. Seara, tarifa spune o liră şi 30 pentru ceasul dintâi, 60 pentru cele următoare, în oraş, Lido prins cu acesta. Totuşi, n-am putut găsi nicăieri un gondolier care să se ţie de slova tipărită: jandarmii dau din umeri şi ei, – ştiu obiceiul. Plăteşti 20 de bani mai mult pe ceas, şi la plată gondolierul îţi mai ia o liră, spunând că ai trecut cinci minute în alt ceas, şi apoi, scoţându-şi pălăria moale şi plecând capul:
– Difficile di andare… Un bicchiere… Hoandato bene.
Şi te trezeşti că-i dai bacşiş pentru că te-a furat ca-n codru.
Va urma…
Citeste si Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (1). Aristocratica regină a Adriaticei
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (2). “Oraşul dogilor, numai, n-are birjari…”
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (4) “Painjenii veneţieni”
Nicolae Iorga. Din Italia. Veneţia (5) “La toate bisericile, în toate palatele, trebuie să cauţi… Englezul”
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (6). “Veneţia dogilor a încremenit”
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (7) “San Marco resimte indigestia de bogăţii a cetăţiii”
Despre Venetia si romani citeste si:
Jurnalul unei iubiri veneţiene. Vasile Alecsandri şi Elena Negri (1)
Alte articole despre Venetia:
Veneția – o cafea la „Florian”…
6 thoughts on “Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (3) „Boala cronică a unui târg de calici: bacşişomania””