Şi totuşi, cu toţi englezii, ghizii şi „ragazzi”, e aşa de frumos în taina-i întunecată de veacuri, târgul palatelor de granit şi al leilor înaripaţi, crăiasa de odinioară a Mării Adriatice, ocrotita lui San Marco! Nicăieri în lume nu se grămădesc atâtea palate şi rămăşiţele unei societăţi dispărute nu sunt mai îmbelşugate; e o necropolă întinsă, Veneţia, mormântul de piatră al republicii apuse, groapa dogilor îmbrăcaţi în catifea, cu bereta de fir, ţuguiată, la ceafă. Gondolele în haina lor neagră, cu odaia cernită în mijloc, par nişte sicrie plutitioare pe valurile verzi şi, ciocli ai frumoasei moarte, jamdarmii cu tricoarne negre păzesc corecţi şi nemişcaţi, la colţurile străzilor, aleile cimitirului.
O treime din locuitorii actuali trăiesc ca paraziţii pe trupul cetăţii stinse: unul îţi vinde fotografii şi vederi ale bisericilor şi palatelor, altul ghiduri pentru oraş, un al treilea îţi deschide zâmbind porţile căptuşite cu fier ale monumentelor. Calicii mai ales păstrează în expresia feţii ceva din dogii muieţi în fir şi mătăsuri, din senatorii cu pourpointe de catifea; acelaşi nas evreiesc, îndoit la mijloc şi plecat la vârf, aceiaşi ochi bănuitori şi mândri, care se observă în vechile cadre de pe pereţii vechii reşedinţi a dogilor şi, adesea, pe străzi, vânzând buchete, vezi profilul fin şi părul bălan al Veneţiei lui Tintoretto ori Veroneser.
Săptămâni întregi poţi să-ţi treci vremea colindând din biserică în biserică: cea mai mică dintre dânsele trebuie să aibă lucruri care, aiurea, ar face reputaţia unui oraş şi care, aici, şi pretutindeni în Italia, trec nebăgate în seamă.
Toate din veacul al XVI-lea, toate au frontonul cenuşiu, lespezile mâncate de vreme şi sfnţii sculptaţi, ascunşi în scorburile din piatră roasă. De veacuri nici o biserică nu s-a zidit în acest oraş-necropolă, şi nu numai o biserică, dar, mai că mi-ar veni a crede că nici o casă. Veneţia dogilor a încremenit şi singură vremea a zvârlit deasupra cadavrului de piatră zăbranicul ei din vechime; oamenii n-au schimbat nimica. Şi aceasta te scuteşte de priveliştea caraghioasă a vreunei case moderne, cu arhitecură algebrică, detunând cu fereştile numărate în acest amestec de stâlpi de porfir, colonete de piatră şi cupole rotunde, care se cheamă Veneţia.

Va urma…

Citeşte şi: Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (1). „Aristocratica regină a Adriaticei”
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (2). „Oraşul dogilor, numai, n-are birjari…”
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (3). „Boala cronică a unui târg de calici: bacşişomania”
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (4). „Painjenii veneţieni”
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (5). „La toate bisericile, în toate palatele, trebuie să cauţi… Englezul”
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (7) “San Marco resimte indigestia de bogăţii a cetăţiii”

Despre Venetia si romani citeste si:
Jurnalul unei iubiri veneţiene. Vasile Alecsandri şi Elena Negri (1)

Alte articole despre Venetia:
Veneția – o cafea la „Florian”…

, ,