Nicolae Iorga. Din Italia. Veneţia (5) „La toate bisericile, în toate palatele, trebuie să cauţi… Englezul”

Written by

Italia pare că nu-i decât o mare ospătărie artistică şi antică pentru flegmaticii locuitori ai Marii Britanii. Îi întâlneşti pretutindeni, la hotel, pe străzile înguste, în negrele gondole, la picioarele statuilor, pe platforma turnurilor: corecţi, cu mustăţile rase, cu Baedeker în mână, ţiind la braţ, veşnic la braţ, pe iubita lor jumătate, păpuşă cu ochii de sticlă, obrazul de trandafir şi dinţii de cal. Reci şi măsuraţi, mormăind neînţelese exclamaţii în săltătoarea lor limbă, alteori în franţuzeşte. Am văzut pe un insular cu o statură de grenadir, întrebând pe mistress a lui, care-i venea la urechi, într-o franţuzească oribilă:
Nous prendons une gondole. N’est-ce pas, ma petite?
„Petite”
ar fi slujit la noi în jandarmii călări.

Această prezentare necesită JavaScript.

La toate bisericile, în toate palatele, trebuie să cauţi… Englezul. Niciodată singur: totdeauna cu un regiment de miss, mistress şi babe. Unii sunt groaznici, bătrâni, schilozi, pe patul morţii: în loc să-şi caute de suflet, colindă lumea. Fiecare popor are o ramură de activitate omenească, pentru care-i făcut anume; englezul e traveller, călătoriu, jidovul rătăcitor al lumii moderne, şi aceasta de bună voie. Şi să nu credeţi că în ochii aceştia de cristal se răsfrânge estetic această lume e sculpturi şi zugrăveli. Drept dovadă, pictura engleză contempotrană şi chiar aşa de cântatul John Ruskin, a cărui descriere a Veneţiei înfloreşte la vitrinele tuturor librarilor veneţieni alături de aquarelele câte 10 franci una. Francezul vizitează pentru ca să ridiculizeze, neamţul ca să facă erudiţie, englezul e puritan şi în călătorie: el are rigiditatea şi răbdarea creştinului, care-şi îndeplineşte o datorie. Ar crede că cerul se prăbuşeşte asupră-i şi cugetul l-ar mustra veşnic, dacă ar uita să controleze unul măcar din monumentele trecute pe foile cu slove mici ale călăuzului. O călătorie engleză e o constatare a spuselor nenorocitului Baedecker englezesc. Uneori cartea îi pune la grele încercări pe sărmanii insulari: alăturea cu cutare tablou de maestru, stă scris: „very splendid”. Am văzut engleji oprindu-se la această menţiune, cerând un scaun şi pierzându-se în extaz ceasuri întregi înaintea pânzei, fără ca aceasta să le producă cea mai mică plăcere estetică. Dimpotrivă, ochi somnoroşi, faţă trasă, nasul plecat în jos, arătau că bietul om se plictiseşte îngrozitor înaintea acestui amalgam de boiele, dar ceea ce-l mâng âie e că şi el, la rândul lui, şi-a făcut datoria, ca şi multe alte mii de compatrioţi ai săi. Cei mai conştiincioşi scot note; un râs homeric m-a prins la „Scuola di San Rocco”, splendidă colecţie de tablouri uriaşe ale lui Tintoretto, când înaintea unei pânze, în care Hristos stătea pierdut într-o lumină gălbie, – răstignirea, mi se pare – trei englezoaice, pe trei scaune, cu trei ghiduri, mi se arătară fantastic de stupid, privind capodopera pictorului (aşa spunea catalogul), – cea din mijloc, o balercuţă de femeie, de vreo patruzeci de ani, roşie şi umflată la faţă, scotea note pe un carnet enorm de piele. Oarecari mişcări fudule la venirea noastră şi o mutră de dispreţ pentru aceşti profani, care n-ar fi putut scoate note ca dânsa, arătau îndeajuns că vecina era o femeie superioară, o authoress poate. La dreapta şi la stânga, tâlhari ai acestui Hristos în fuste şi cu ochelari, două englezoaice mai bătrâne, gârbove şi zbârcite năstruşnic, îşi treceau vremea admirând, adică puind şi scoţând alternativ ochelarii fumurii. Era splendid: sărmana artă şi biata Veneţie! Englejii au găsit mijlocul să strice efectul minunilor estetice şi după moarte: în San Giovanni e Paolo, alături cu strălucitele morminte ale dogilor, culcaţi în sarcofagii de marmură de Istria, pe pereţii bisericilor, o cutie de piatră fără podoabe, pierdută între stăpânii Veneţiei: e un baron ebglez, Windsor, mort la 1574. Trebuie să fi fost cel dintâi turist, acest intrus în biserica dogilor!

Şi la hotel iar engleji, amestecaţi cu alţi reprezentanţi ai spiritului de călătorie, germanii. Engleji şi germani, iată toţi turiştii; un biet francez, venit cu două doamne, şi-a luat o masă, la o parte, şi de la masa aceea, ascunsă într-un colţ, accente mai omeneşti vin să tulbure concertul de aoh! şi „Sehr schön” al vecinilor mei, care-şi împărtăşesc impresiile artistice sub ochii chelnerilor în frac negri şi cravată albă. De toată mâna, de toate felurile, din toate părţile: un englez bătrân întâi, oribil de bătrân, cu părul gălbiu, ochii roşii, spetele coşcovite, un Tithôn aproape de prefacerea în greier. Şi te prinde mila, când, la sfârşitul mesei, îl vezi ieşind pe uşa dintre odăi, la braţ purtând un amestec de cărnuri moarte deasupra cărora se înalţă un cap tremurător: e femeia lui, paralitică. O miss, cu părul alb şi talia de grenadir, închide calea. Alăturea, alte chipuri caricaturale: o miss roşie ca mărul, care visează cu buzele deschise ca pentru un veşnic Aoh, un domn bătrân care-şi suflă nasul într-un flacon, o englezoaică uscată ca un vreasc, lângă bărbatu-său, care ar putea simboliza „le boeuf gras”. Şi din aceste guri roşii, cu dinţii enormi, Aoh caracteristic se ridică din timp în timp şi pare că pluteşte colosal deasupra farfuriilor cu naramze aurite.
Uf, englejii!

Va urma…

Citeşte şi Nicolae Iorga. Din Italia. Veneţia (1) Aristocratica regină a Adriaticei
Nicolae Iorga. Din Italia. Veneţia (2) „Oraşul dogilor, numai, n-are birjari…”
Nicolae Iorga. Din Italia. Veneţia (3) „Boala cronică a unui târg de calici: bacşişomania”
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (4) “Painjenii veneţieni”
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (6). “Veneţia dogilor a încremenit”
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (7) “San Marco resimte indigestia de bogăţii a cetăţiii”

Despre Venetia si romani citeste si:
Jurnalul unei iubiri veneţiene. Vasile Alecsandri şi Elena Negri (1)

Alte articole despre Venetia:
Veneția – o cafea la „Florian”…

, ,