Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (2). „Oraşul dogilor, numai, n-are birjari…”

Gondola se opreşte înaintea unui palat, iar un palat. Aceiaşi pereţi negri, acelaşi front oblonit, aceeaşi pace. E otelul…
Gondolierul ne dă în primirea portarului galonat ca un general, şi peste câteva clipe apa începe să sune iar sub loviturile vâslei, şi luntrea se pierde în întuneric, sub arcele de piatră neagră ale podului.

Această prezentare necesită JavaScript.

Aici culoarea locală încetează. Odată trecută poarta veche a palatului, cu leii veneţieni săpaţi pe fronton, întâlneşti acelaşi lux, aceleaşi mobile, aceleaşi chipuri de chelneri cu cărarea la mijloc, musteţe rase şi frac. De aceea, am răsuflat de mulţumire când, a doua zi, am lăsat englezo-nemţimea din otel, cu chelneri cu tot, pentru a lua la colindat îngustele strade ale oraşului.
Fiindcă veneţienii nu umblă numai pe cârligatele lor gondole, pentru a-şi căta de afaceri; cei ce au mai puţină dragoste pentru valurile Adriaticii şi mai multă pentru punga lor, pot porni pe cele 150 de „calli” care străbat, parte insula de căpetenie, „la cità„, parte nenumăratele ostroave, care, de la Lido la Murano, presară cu verdeaţă şi cu cenuşiul întunecat al monumentelor întinderea verzie a mării. Sunt nişte strade foarte curioase acestea, pentru cel deprins cu uliţele noastre, cât se poate de largi şi despărţite în trei, trotuoarele şi mijlocul străzii. La Veneţia această împărţire ar fi de prisos: nime nu umblă cu trăsura, fiindcă nu există nici una singură. Din toate târgurile din lume, oraşul dogilor numai n-are birjari, ceea ce nu-i tocmai supărător. Între palatele cu câte cinci şi şase rânduri, mâncate de apă şi de vreme, cu fereşti mici, rare şi neregulate, strada şerpuieşte, uneori cu formele cele mai felurite, furişându-se, parcă, printre ziduri. Lumina pătrunde abia prin cele mai mici dintre ele, casele sunt umede şi mârşave, un miros groaznic, indescriptibil şi fără nume, de cârnaţi fripţi, fructe stricate şi brânzeturi vechi te strânge de gât, te înăduşă. Din loc în loc, strada încetează pentru a face loc punţii. Şi puntea nu porneşte pe acelaşi plan, totdeauna e rotundă şi cere nişte muşchi puternici la picioare pentru a-i putea urca treptele de granit. Madone şi statui: la un colţ de uliţă, lângă o dugheană de „paruchierre” ori în umbra unui portic vechi cu leul înaripat la mijloc, maica Domnului italienească e grămădită la strâmtoare într-un colţişor, cu faţa-i de lemn boit, cu pânza horbotată, în care e osândită să doarmă. Un fânăraş ori o făclie luminează mica scorbură de piatră, acoperită cu sticlă: din când în când, un italian bătrân, unul din acei oribili moşnegi ai Veneţiei, cu bărbia în chip de galoş, spetele gârbove, faţa rasă şi ochii sângeraţi, trece în hainele-i sordide, făcându-şi cruce. Statuile se întrec şi ele la număr cu chipurile maicii lui Hristos. Deodată, pe neaşteptate, la o răspântie, dai de un domn corect, de marmoră ori de bronz, îmbrăcat în surtuc cu pulpană, ori cu perucă şi haină din al XVIII-lea veac, care, piedestalul o spune, se cheamă Goldoni, Tommaseo, Garibaldi, Manin ori alt apostol al renaşterii italiene. Şi deasupra tuturor, palate prefăcute în dughene, strade în care oameni de toată mâna se cotesc şi se înăduşă, statui, se ridică sus de tot vreo „chiesa” antică de prin veacul al XVI-lea, cu un popor întreg de sfinţi de piatră, încremeniţi în posturile lor consacrate, părând că pomeneşte pe toţi morţii, care şi ei o dată se împărtăşeau de soarele Veneţiei şi valurile Adriaticei şi care dorm acum de veacuri în umbra altarelor, între stâlpi, sub lespezile de marmură de Istria ori de Carrara, sub pietrele de porfir roşu.
Canalele taie acest complex încurcat de strade, cu dunga lor verde, pătată de negrul lustruit al gondolelor. Le simţi de departe, nu cu ochii, ci cu auzul: mai ai poate o sută de paşi de făcut până să dai de stâlpii de lemn, ce hotăresc uscatul de apă, când, cu o bunăvoinţă foarte neplăcută pentru tine, un stol de gondolieri tăbărăşte asupră-ţi, cu un ton pe care-l cred, poate, irezistibil.
– Una gondola, gondola, signore…
Şi pas de zi ba, să-i auzi în urmă…

Va urma…

Citeşte şi Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (1). Aristocratica regină a Adriaticei

Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (3) “Boala cronică a unui târg de calici: bacşişomania”

Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (4) “Painjenii veneţieni”

Nicolae Iorga. Din Italia. Veneţia (5) “La toate bisericile, în toate palatele, trebuie să cauţi… Englezul”

Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (6). “Veneţia dogilor a încremenit”

Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (7) “San Marco resimte indigestia de bogăţii a cetăţii”

Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (8) „… Și San-Marco de sus, cu aureola pe frunte, păzește biserica fantastică”

Despre Venetia si romani citeste si:
Jurnalul unei iubiri veneţiene. Vasile Alecsandri şi Elena Negri (1)

Alte articole despre Venetia:
Veneția – o cafea la „Florian”…