Jurnalul unei iubiri veneţiene. Vasile Alecsandri şi Elena Negri (2)

„Astfel, timpul se perindă în plăceri”…

Pentru Vasile Alecsandri şi Elena Negri, şederea de două luni la Veneţia a însemnat cât o întregă viaţă fericită. Cei doi îşi făceau planuri pe termen lung, doreau să aibă un copil căruia îi hărăzeau o carieră de marinar, punându-i chiar şi un nume hazliu: Amiralul. (Nu va fi să se întâmple aşa. Alecsandri s-a căsătorit, în 1876, după nouăsprezece ani de la întâlnirea cu Paulina Lucaşievici, cea care îi va dărui o fiică, botezată Maria.)
Îşi petreceau timpul făcând, adesea, lucruri simple: pozau, de exemplu, pentru portretele lor executate de pictorul Felice Schiavoni. (Căruia până la urmă îi vor refuza o lucrare, tocmai portretul Elenei, considerat nereuşit.; între lucrările lui Schiavoni s-a găsit apoi portretul unei doamne necunoscute, care ar putea fi al Elenei Negri. Pe de altă parte, după moarte iubitei lui, Alecsandri nu poate trăi fără să-i revadă chipul, aşa că îi comandă lui C.D. Rosenthal un portret, după un dagherotip – strămoş al fotografiei – făcut la Veneţia).

Viaţa lor curgea necomplicat şi romantic. Cumpărau lucruri mărunte, cum ar fi o ramă de filigran pe hârtie pentru tablouaşul Niniţei – numele de alint al Elenei Negri, două pumnale mici, un covoraş roşu pentru gondola lui Antonio… două albume în care Niniţa pune două vederi cu Palazzo Benzon, una cu camera lor, de la etaj şi una cu inventarul lor casnic, menţionat cu rigurozitate de Alecsandri în jurnal: 6 felegeanuri şi 6 zarfuri, 1 ibric pentru cafea turcească, 1 maşină pentru cafea cu lapte, 1 oca de zahăr precum şi vanilie, un găvănoşel de muştar frantuzesc, 1 cutie de sardele de Nantes, mortadella şi brânză, fructe din belşug – inventar aflat într-un dulăpior pe care-l numiseră „mobila noastră” şi care va ajunge, în final, tot la Antonio. „Astfel, notează Alecsandri, timpul se perindă în plăceri, clipă de clipă, în conversaţii nebuneşti, în râsete neîntrerupte, în dulci reverii, în mici ocupaţii de gospodărie pline de farmec prin lipsa lor de însemnătate. Fie că afară plouă sau bate vântul, sau e furtună, în odăile noastre e întruna timp frumos. Când cerul se înseninează, mergem să ascultăm muzică şi colindăm, la întâmplare, cartierele Veneţiei, pe jos sau în gondolă. În zilele ploioase, stăm acasă, la gura sobei, vorbind despre noi înşine, despre ţara noastră sau despre copilul nostru.”
Sănătatea oscilantă a Elenei Negri îl obligă, totuşi, pe 12 noiembrie, pe Alecsandri, să facă planuri de plecare către o zonă mai caldă a Italiei. Astfel că îşi plăteşte datoriile în oraş, duce lucrurile mari la bordul vasului „Arhiducesa Sofia” şi se întoarce lângă Niniţa lui pentru a se bucura de ultimele clipe în apartamentul lor din Palatul Benzon. „Ne-am obişnuit atât de mult cu acest frumos colţişor unde am gustat ceasuri atâta de plăcute, atâta de lipsite de cele mai mici griji, că ne întristăm numai la gândul de a-l părăsi. Câte taine ale inimii, câte manifestari de bucurie, câte scene duioase sau nebuneşti, serioase sau copilăreşti s-au petrecut în două luni între pereţii acestui apartament! Aici este canapeaua pe care, seara, făceam partidele noastre vesele de domino şi micile supeuri pe la ceasurile după miezul nopţii. Colo, biroul în jurul căruia ne-am fugărit de atâtea ori ca nişte copii râzând în hohote. Dincolo, cele două balconaşe ale noastre în care am stat atâtea ori spre a admira Palatul Foscari luminat de cele din urmă raze ale soarelui şi mişcarea gondolelor lunecând spre mal. Fiecare mobilă are suvenirul ei, fiecare colţ are, pentru noi, povestea sa, cunoscută numai de noi. În sfârşit, trebuie să ne despărţim de toate.”

„Steluţa”…

Despărţirea de Veneţia a însemnat, pentru Alecsandri şi Elena Negri începutul unei alte călătorii care se va sfârşi tragic. În drum spre Sicilia, la Neapole, boala Niniţei se agravează. Alecsandri şi Costache Negri o îmbarcă, de urgenţă, pe un vas, cu gândul de a merge cu ea acasă, în Moldova. Elena se sfârşeşte, însă, pe vapor, la Istanbul, în braţele iubitului său, ca într-o tristă poveste de dragoste. Palazzo Benzon din Veneţia avea să rămână un loc al amintirii. Alecsandri a revenit acolo, căutând urmele fericirii pierdute căreia îi dedică una din cele mai frumoase poezii ale sale, „Steluţa”: „Tu, care eşti pierdută în neagra vecinicie,/ Stea dulce şi iubită a sufletului meu!/Şi care-odinioară luceai atât de vie/Pe când eram în lume tu singură şi eu!…”

În căutarea Palatului Benzon

Februarie 2012. Veneţia trăieşte efervescenţa zilelor de carnaval. „Carne-vale” (intrarea în postul mare, fără carne) aduce de pe „terra ferma” o lume pestriţă, gata să facă parte din distribuţia spectacolului cu măşti. Mai puţini ca în anii trecuţi (zice-se că din cauza crizei), turiştii-pietoni iau cu asalt străzile şi piaţetele serenissimei republici.
Ne-am amestecat printre ei, în cautarea unui reper de acum 166 de ani. Ştiam că-l vom găsi, pentru că, la Veneţia, timpul conservă nu numai operele de artă, ci şi clădirile, amintirile oamenilor… Iată-ne, aşadar, căutând, casă cu casă, locul în care Vasile Alecsandri şi Elena Negri au trăit una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste din literatura română. Palazzo Benzon.
L-am descoperit, încastrat în labirintul de „calle” ce dau spre Canal Grande. Ne-a deschis Luigi, portarul-pictor care are grijă de cartea de imobil, de pinacoteca palatului şi de pisicile Pricipesei Murat (alias pianista Caroline Haffner). Urcăm spre apartamentele de sus, căutându-l pe acela de trei camere cu sufragerie, închiriat de Alecsandri în 1846. Trecem prin câteva săli întunecoase cu pereţii acoperiţi de tablouri grele cu portrete de strămoşi şi blazoane, scrutăm, prin ferestrele întredeschise, Canal Grande şi ochii noştri devin ochii acelor îndragostiţi care priveau, cândva, îndelung, gondolele la apus.

Ne primeşte Prinţesa Caroline şi, din prima clipă, ne dăm seama că ne aflăm „acolo”, în sufrageria fericirii. Pare surprinsă să afle că trăieşte în apartamentul unei mari iubiri. Îi luăm un interviu acestei doamne, a cărei familie se trage din Napoleon Bonaparte, suntem copleşiţi de simplitatea şi de firescul dialogului, iar la plecare promitem că vom reveni.
Ieşim, apoi, din Palazzo Benzon pe sub iedera verde; Luigi îşi ia şi el rămas-bun de la noi, coborâm câţiva paşi până la pontonul dinspre Canal Grande şi ne încordăm auzul, s-auzim barcarola lui Antonio, gondolierul isteţ care i-a insoţit pe cei doi la Veneţia. Suntem în inima Carnavalului, dar, sub zidurile sobre ale Benzonului, inima înamorată a timpului s-a oprit, parcă, o secundă.