Text: Valentin Ţigău
„Când îmi place un obiect, îl cumpăr. Apoi, îl las în aşteptare. Îl contemplu, îl şterg de praf… După ce m-am împrietenit cu el, îi caut un loc în casă. Dacă e un obiect mic, după un timp, mă întreb «unde l-am pus…»? Sper să mă pot opri cândva, pentru că am făcut din camere un depozit. Lucrurile se sufocă între ele.” Cuvintele acestea vin de la un colecţionar. Alin Ciupală a fost, 43 de ani, muzeograf la Doftana şi la Castelul Peleş. Acum, s-a retras în liniştea casei sale din Câmpina, contemplându-şi colecţia de rarităţi. „«Nu, nu sunt un colecţionar» – mă corectează el în timp ce urcăm scările interioare ale muzeului sui generis – strâng doar obiecte care creează o ambianţă.
COLECŢIONARUL. „Cele mai multe sunt «relicve din vremuri frumoase».” Pentru Alin Ciupală, „vremurile frumoase” înseamnă, obligatoriu, sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea şi perioada interbelică. Sunt cărţi cu valoare bibliofilă, scrisori, fotografii, tablouri, arme, veselă şi mobilier – aranjate în cele câteva camere după o formulă numai de el ştiută. Atrag atenţia farfuriile cu portretele regilor şi reginelor României, care, prin tradiţie, se dădeau de Moşi. Mulţi oameni din Sinaia mai păstrează aceste farfurii, cu toate că unii, în perioada comunistă, de teama persecuţiilor, le-au aruncat… Pe un bufet florentin sunt aşezate servicii şi platouri pentru ocazii, porţelanuri cu ştampila manufacturilor Meissen şi Rosenthal ori unicate pictate de artistul englez Talbot. Într-o cameră, la etaj, facem cunoştinţă cu colecţia de piuliţe şi recipiente pentru mirodenii. Ne intrigă formele ciudate ale unor ustensile de bucătărie folosite pentru a servi sosurile şi friptura. Focalizăm pe un foarfece Solingen, aparent banal, asemănător cu cel pentru viţa-de-vie, dar care se dovedeşte a fi instrumentul ideal pentru tăierea oaselor şi a fileului. Inele pentru şerveţelele de masă, recipiente din porţelan fin japonez „coajă de ou”, argintărie „art nouveau” semnată Kristof – argintarul oficial al Casei Regale, vase corespunzătoare felurilor de mâncare, conform regulilor de protocol din „vremurile frumoase” ale colecţionarului Ciupala… „Casa în care stau are 100 de ani. E şi vârsta medie a obiectelor care ma înconjoară: aceste vase care ne par acum ciudate aveau, cândva, farmecul şi strălucirea lor. Astăzi, nu se mai serveşte la masă aşa cum se făcea la Curtea Regală, iar unele ustensile sunt de-a dreptul necunoscute. Cum e şi foarfecele acesta pe care îl mânuia capul familiei, tăind porţiile la masa. Când l-am cumpărat nimeni nu ştia la ce se poate folosi. Am fost sfătuit să tai via cu el… Tot aşa, cu polonicele pentru sosuri: lumea parcă nu mai vrea să trăiască pe gust, îşi simplifică viaţa şi uită de vremurile frumoase.”
MUZEUL. Pereţii casei din Câmpina au fost tapetaţi cu tapiserii şi goblenuri, arme de vânătoare şi săbii de paradă, tablouri rarisime. Pe unul dintre aceste tablouri, care a apartinut unui prinţ Sturdza, ajuns profesor la Câmpina prin anii ’50, rămarul scrie pe verso: „Tovaraşului Sturza, de înrămat cu materialul clientului, 3 acuarele”. Cu un aer sentimental, colecţionarul ne arată o scrisoare de acum 100 de ani semnată de Petre Moise Măndăianu, bunicul său: „Când a căzut prizonier la nemţi, îi trimitea bunicii mele scrisori care veneau într-un plic francat cu ştampila lagărului… Iată şi textul: «Dragă Ioana, să-mi trimeţi un pachet de 5 kg, aţă de cusut bocancii, pesmeţi, salam şi să te duci la nenea Gheorghe să-ţi dea câteva pachete de tutun negru.» Bunicul nu fuma, dar în lagăr schimba tutunul pe pâine…”. Alin Ciupală împachetează scrisoarea, o pune alături de alte documente îngălbenite de timp, se îndreaptă spre latura camerei în care şad mai multe vase de bucătărie din perioada Culturii Cucuteni, le examinează pe rând, patern, şi apoi le pune la loc, cu infinită grijă. „Românii nu au simţul valorii şi nu sunt păstrători. Cum apare ceva nou, se leapădă de obiectele care le-au slujit o viaţă. Dar poate că tocmai de aceea există colecţii şi colecţionari: ca să redea, din când în când, memoria unui timp irepetabil…”
„Am lucrat 25 de ani la Muzeul Doftana. Pe atunci, explicaţiile despre fosta închisoare se dădeau de activişti de partid şi tot ce am putut dobândi în anii aceia a fost convingerea de monarhist. Faptul că mi-am început cariera într-un muzeu comunist a dat valoare mai mare întâlnirii mele cu Peleşul…” Mai spune, dinaintea unui tablou: „Rămân nemângaiat de faptul că un obiectiv cultural cum este castelul cantacuzin de la Floreşti-Prahova continuă să se degradeze sub ochii nostri. Imi aduc aminte mereu de el atunci când privesc autoportretul pictoriţei Gabriela Eugenia Radu din Floreşti, enigmatică tresărire de viaţă printre ruine.”
Alin Ciupală ne priveşte blând şi înţelegem că vizita la „Muzeul său” din Câmpina s-a terminat.
Sunt 7 ani de atunci, iar eu îmi tot spun ca într-o zi voi reveni, să văd ce s-a mai întâmplat cu Alin Ciupală, colecţionarul, omul care poarta un muzeu în suflet…
Muzeul din suflet, muzeul de-acasă… Mărturisirile unui colecţionar
