Orizonturi ….zdrențuite…

  Text :  Teodor Cardei 

 Pe oricare pliant turistic care prezintă Elveția nu lipsește imaginea Alpilor Bernezi,nu lipsește imaginea celor trei giganți Eiger,Monch și Jungfrau,nu lipsește imaginea observatorului astronomic din Jungfraujoch,acel Sphinx de la altitudinea de 3571m,un reper care nu este ratat de armatele de turiști care ajung aici în toate anotimpurile.

Această prezentare necesită JavaScript.

Am spus armatele de turiști și poate acest termen va duce cu gândul la o mare aglomerație în care cei care vor să ajungă acolo nu vor găsi un colțișor liniștit în care să asculte muzica ghețarilor. Dar nu este așa,spațiile de aici sunt așa de mari încât dacă vrei vei găsi locuri unde poți să-ți asculți doar inima. Când spuneam despre armatele de turiști vorbeam despre cei pe care i-am văzut,vorbeam despre statisticile companiei de cale ferată care deservește  acest traseu și care dau suma de 500000 de călători annual dar care nu vorbesc de suma de cel puțin 100 de euro,cât costă un tichet de călătorie,care după o simplă înmulțire te duce la sume ce te fac să te înfiori.

Dar să uităm de cifre și să ne începem călătoria cu acel tren care pleacă din Interlaken și care înaite de intrarea în Lauterbrunnen își desparte traseul fie pe direcția Grindelwald,fie pe direcția Wengen.Atunci când cumperi biletul de călătorie poți alege varianta de urcat pe un traseu și de întoarcere pe celălalt traseu,asta în cazul când plecarea se face din Interlaken. Dacă mă veți întreba care din cele două trasee este mai spectaculos atunci vă recomand să mergeți cu mașina până în Grindelwald. Pe traseu, înainte de stațiune veți întâlni câteva hoteluri private la care tariful de cazare este ceva mai redus iar în cazul când  deja ați trecut de ele și ajungeți în inima stațiunii prețurile de aici nu sunt pentru nivelul nostru financiar,dar insistați  să căutați o pensiune mai retrasă,veți găsi și prețuri asa zis convenabile,dar care nu scad sub  40 de euro. Întâmplarea a făcut ca împreună cu doi amici să ajungem la o asemenea pensiune, destul de târziu, pe întuneric, am achitat camerele spunându-i proprietarului că vom pleca la 6,30 dimineața să urcăm cu primul tren de la ora 7,caz în care vom prinde acel ,,morningtiket”,al cărui preț este mai redus cu câțiva euro, dar care te obligă să cobori de acolo de sus pâna la orele 12,30.

În acest caz proprietarul cu zcuzele de rigoare ne spune că ne va face câte un pachet cu micul dejun, ne-a arătat unde vom găsi pachetele dimineața și ,,guten Nacht !” Dimineața grăbiți cu bagajele înspre mașină am căutat  micul dejun dar nu era nici un pachet, ne-am zis că ăsta a uitat să dea de mâncare și la pisică și ne-am  îndreptat grăbiți spre gară. Urcați în tren făceam haz de necaz, că se poate întâmpla…și în Eveția, mai erau vreo cinci minute până la plecarea trenului când la o bătaie în geam constatăm cu surprindere că proprietarul pensiunii venise în mare grabă cu o sacoșă cu micul dejun și cu…scuzele de rigoare.

Alte discuții între noi, toate legate de întrebarea dacă și în România se va întâmpla cândva așa ceva, sau proprietarul român va râde cu satisfacție cu un ,i-am păcălit și pe aștia”. Fără să simți trenul se mișcă ușor printre hoteluri și vile elegante care-și dorm încă ultima oră a dimineții, oprește în Grund iar de aici roata dințată de sub vagoane începe să muște din cremalieră , acea șină dințată de pe centrul caii ferate. După câteva  curbe pe un traseu cu pantă impresionantă garnitura oprește să răsufle în Kleine Scheidegg unde ești obligat să cobori pentru a urca în altă garnitură de tren. Aici altitudinea trece de 2000 de metri, două hoteluri impresionante te fac să-ți arunci privirea spre ele pentu câteva clipe pentru că măreția lui Eiger, cu fața sa nordică, iți taie rasuflarea,amntindu-ți de o serie de filme cu alpniști care au încercat să o traverseze înspre vârf și destui nenorocoși și-au dat viața pe un prag sau la baza acestei stânci imense. Am căutat să văd cum se poate traduce în română denumirea  acestui munte și am găsit cea mai bună variant pe care o merită – Căpcăunul. Vârful din dreapta lui,cu cei 4107 metri pe care nemții îl denumesc Monch,noi românii îi spunem Călugarul, care stă pavăză Fecioarei( Jungfrau), parcă pazind-o de Căpcăun. De aici încolo voi folosi doar denumirile românești care parcă sună mult mai frumos, gândul ducându-ne la legende pe care nu le cunoaștem sau încercăm să le înțelegem. Aici în Kleine Scheidegg, în fața gării, un restaurant are amenajată o mare terasă direct în aer liber unde aproape nimeni nu trece fără să nu cumpere ceva mâncare caldă, un pahar cu vin fiert iarna, un ceai, o cafea. Tăblițe avertizoare în vreo cinci limbi de circulație internațională, din care nu lipsesc chineza și japoneza, atrag atenția că de aici încolo celor cu probleme de inimă le este indicat să renunțe la călătorie pentru că în final trenul va urca până la altitudinea de  3454 metri unde aerul este rarefiat, existand riscul unor accidente vasculare.

Am fost fericitul care a parcurs acest traseu în două anotimpuri, iarna în februarie și toamna în septembrie. Iarna din Kleine Scheidegg plecă multe pârtii de ski și de sanie coborând până în Wengen pe o lungime de șase kilometri. Urcând în tren de aici o pantă accentuată  te duce înspre ultima stație exterioară, Eigergletscher, trenul intrând într-un tunel lung de opt kilometric care patrunde în maruntaiele  Căpcăunului, șerpuind în serpentine, apropiindu-se de fața peretelui de stâncă în două locuri, care sunt și stații de oprire a câte 6 minute, timp în care  călătorii sunt invitați să coboare din tren, să parcurgă niște tuneluri de câte 20 metri, care te duc la niște ferestre imense săpate în munte de unde se poate admira ghețarul și nelipsitele crevase  din Eismeer. Majoritatea călătorilor coboară în aceste stații intermediare, marea majoritate pleacă cu o exclamație și câteva fotografii în memoria camerei foto. Aceste ferstre sunt folosite și de către echipele de salvare când sunt  solicitate telefonic de către cei blocați pe gheață sau mult mai rau, în cazul unui accident.

Pe parcursul întregului traseu în fiecare vagon  călătorii sunt informați despre construcția caii ferate, modul cum se lucra acum o sută de ani prin imagini de arhivă care se perindă pe 5-6 plasme amplasate în interior.

Se ajunge în stația finală JUNGFRAUJOCH, tunelul este  foarte larg, încap două garnituri de tren acolo. Cobori și la început nu mai ști încorto să apuci dar cei care urcă aici măcar pentru a doua oară sunt deja sunt orientați și inaintează cu pași siguri. Pe mulți fenomenul de claustrofobie îi face să grabească pașii spre locuri unde întrezăresc lumina naturală. În această stâncă există o întreagă rețea de tuneluri pietonale iar indicatoarele bine amplasate te duc fie în tunelul din ghețar, săpat efectiv în gheață, iluminat discret, pe pereții căruia este o adevarată expoziție de sculpturi în gheață fie un alt tunel te scoate în partea sudică, direct în locul de unde Aletscgletscher începe să-și desfașoare cei 22 de kilometri de gheață și crevase. Privind  imensitatea albă ești tentat să mergi măcar o zi pe aceste platouri cu pante destul de accesibile până acolo unde sunetele nu mai găsesc ecou. Întorci capul și vezi că pe cerul albastru chiar în vârful acelei stânci se profilează clădirea observatorului astronomic pe a cărui terasă niște oameni de dimensiunile păsărilor privesc fie în jos, fie spre orizonturi zdrențuite de piscuri și nori. Atunci dai dreptate celui care a spus cândva că uneori timpul este dușmanul nostru și chiar dacă simți o moleșeală în trup, datorată altitudinii, te-ntorci iarăși prin tunel și cauți indicatorul Sphinx care-ți poartă pașii până la ușa unui lift. Dacă cabina liftului este jos vei găsi ușa larg deschisă, uric, nu mai trebuie decât să apeți pe butonul cu semnul ,,sus” , ușa se închide automat și în câteva secunde parcurgi cred 150 metri pe verticală. Ajungi pe terasa observatorului care cred că mai tot timpul este destul de aglomerată, mulți cred că o consideră punctul forte al zonei. Eu m-am retras destul de repede de aici căutând din nou un alt loc unde să pot asculta sub bocanc scrâșnetul gheții, am iesit undeva în partea estică a întregului comlex, un platou la baza lui Jungfrau unde tronează drapelul elvețian și de unde foarte mulți pleacă cu amintirea unei fotografii minunate. Luasem un măr roșu în rucsac, am săpat cu vârful briceagului în miezul mărului semnul de cruce albă așa cum este pe drapel și am început o adevarată joacă de unul singur, profilând acel măr la baza munților, când simplu, când pe o bucată de gheață, când presărat cu zapadă….La un momentdat am observat că un individ cu o cameră foto stătea  în preajma mea, privea la felul cum făceam fotografii, ca în final să îndrăznească să ceară mărul de la mine. Il întreb de unde este, răspunde ca-i elvețian, eu îi răspund că am venit cu mărul din România și nu i-l voi da că-mi fură pur și simplu ideea fotografiei. S-a botoșit nițel, dar nu s-a depărtat prea mult, iar eu i-am părăsit mărul la vedere în ideia că-l va folosi, am trecut de indicatoarele ce delimitau platoul. Afară erau -12 grade dar un vânticel tăios te făcea să te simți ca la -22 de grade, m-am depărtat mult imaginându-mi că de undeva din dreapta voi reuși să văd visul meu dintotdeauna – Mont Blanc. Camera foto simțea  gerul mult mai mult decât mine, la un moment dat refuza să mai lucreze iar când am întors capul văd că stâlpul cu drapelul elvețian abia se mai zărea. M-am hotărât să mă întorc, am făcut vreo cațiva pași în fugă și atunci mi-am dat seama că acele tăblițe avertizoare care indicau să te deplasezi încet nu erau puse doar pentru speriat ,,pantofarii”, aveau un rost bine intenționat. Am simțit că nu mai am aer, m-am oprit, nu găseam unde să mă așez jos decât pe zapadă, Fecioara și Călugărul începuseră un dans rotitor, eram prins în vârtejul lor, vântul tăios alungase ultimul turist de pe platou, căutam pe cer măcar o pasăre care să asiste, să-mi fie în preajmă, imaginația făcea ca voi fi acoperit de viscol…Ușor mi-am revenit, am intrat din nou în pântecul muntelui unde într-un restaurant cu ferestre pe peretele stâncii aburii mâncării te obligă să te așezi la o masă cât mai langă fereastră. Deja intri în lumea reală, ți-e foame, ești moleșit de altitudine, înfuleci ceva și cu ochii pe ceas cauți tunelul dinspre tren.

Daca pe cei care veți citi aceste randuri pașii vă vor purta în Elvetia nu trebuie să ratați Jungfrau!