Text şi fotografii:  Teodor Cârdei

Era în februarie 2010, România se afla  sub nămeţi, nu erai sigur că vor circula trenurile fără  întârzieri de ore – dar o întâmplare fericită făcea să mă aflu în Elveţia,  pentru a patra oară. Nu reuşisem să văd,  în trei ani, în perioada de vară, cei trei giganţi ai Alpilor Bernezi-Eiger, Monch şi Jungfrau. Am încercat iarna, hotărât că va fi ultima încercare…

Această prezentare necesită JavaScript.

Acele zile de februarie au fost poate printre cele mai fericite zile din viaţa mea. Am plecat cu inima strânsă ghem de pe pista înzăpezită a aeroporului Otopeni, nu am văzut nimic deasupra României, am depistat conturul lacului Balaton, ştiam că mai la nord ar trebui să văd Budapesta dar nu se vedea mai nimic, tot timpul mă întrebam dacă voi vedea ceva din lanţul Alpilor austrieci şi a fost să fie. Deasupra Austriei , norii erau destul de puţini, la altitudini joase, mai ales în lungul văilor, crestele şi vârfurile cele mai înalte ale Alpilor străluceau în soare. În câteva locuri se vedeau ca nişte sfori cele două sensuri ale autostrazilor. Prins de frumuseţea peisajului şi profitând că în avion nu eram prea mulţi pasageri, fiind locuri libere la geam pe ambele părţi, am trecut când la un geam ,când la altul, făcând zeci de fotografii, ştiind că,  în final,  voi alege doar câteva mai reprezentative.

Nu am realizat când am intrat in spaţiul Elveţiei, Am fost atenţionaţi de către personalul avionului să ne punem centurile de siguranţă urmând a ateriza la Zurich. Pe aeroport,  am fost întâmpinaţi , iarăşi,  cu multă ceaţă. Ştiam că voi merge cu trenul înca 180 de kilometri până la Interlaken şi de acolo vreo 20 de km. cu autobuzul până în Beatenberg,  o staţiune destul de mică dar cochetă de unde se putea admira,  în zilele senine,  întreg lacul Thun. Aveam asigurată cazarea pentru cinci nopti la hotelul Dorint. Din balcon se vedeau munţii care m-au fascinat întotdeauna. În timpul nopţii , m-am trezit de câteva ori să văd cum este vremea. Afară,  abia se întrezăreau câteva lumini, ningea parcă zgomotos. Stiam ca în Jungfraujoch trebuie să licăre luminile de la Oservatorul astronomic din creastă.

Dimineaţă,  am fost printre primii care au coborât la recepţie. De supărare că ninge , am gustat din toate categoriile de brânzeturi ale elveţienilor,  de parcă ei purtau vina că ninge. Bine îmbrăcat de iarnă, am scos o cană de cafea pe terasa din faţa hotelului şi fumând două ţigări m-am uitat la vecinii care aveau ceva pensiuni în jur cum au trecut la curăţirea aleilor de zăpadă.

Nu-mi venea să  intru în cameră, nu venisem atâta drum să mă uit la programele lor de televiziune. Programul meu era să urc la Jungfraujoch pentru o zi, să admir cascadele îngheţate de la Lauterbrunnen,  în altă zi, sî bat pe jos oraşul dintere cele două lacuri Brienzsee şi Thunersee cu numele atât de inspirat – Interlaken.

Ghinionul mă  însoţea tot timpul. Am mers pe jos doi, trei kilometri, eram printre puţinii oameni care se încumetau să iasă în stradă, am revenit în faţa hotelului, refuzam să intru în clădire, mi-am continuat drumul , ca, la un kilometru de hotel să găsesc o staţie de telecabină care ,culmea,  mai şi funcţiona. Era o staţie intermediară , mi-am dat seama că telecabina urca de undeva de jos,  de pe malul lacului Thun până la ultima staţie, pe vârful Niederhorn.

Atunci când mi-am stabilit programul, nu am băgat de seamă acest munte cu cei 1955 de metri altitudine, visam în jurul cifrei de 4000 de metri.

Intru în clădirea staţiei de telecabină şi constat că de jos urcau destul de mulţi nebuni. La prima vedere,  constat că până sus preţul este oarecum acceptabil, raportat la preţurile elveţienilor şi mă risc să urc în acea cutie metalică unde se vorbea mai mult germană şi care tranzita prin ceaţă de nu vedeai nimic la doi metri. Mi-am zis că dacă toţi care urcau erau nebuni, hai să mă număr şi eu printre ei !

După vreo cinci minute de mers prin negură şi ninsoare, parcă la un semnal, de undeva, din ceruri, sub noi strălucea zăpada, în toate părţile se vadeau vârfurile munţilor iar deasupra era un albastru intens.

Eram înca între un echilibru tremurător între îndoielile mele de acolo de jos şi magia spectacolului naturii ce se desfâşura de la 1500 m. altitudine în sus.

Nu-mi venea să cred că este adevărat dar m-au convins exclamaţiile nemţesti ale ,,colegilor de suferinţă”: super ! schonnn !

Toata lumea devenise mai veselă , mai vorbăreaţă, stiau care este scopul lor în acea zi, erau dotaţi cu skiuri ,cu plăci de snowboard ,doar eu veneam numai cu camera foto. Pentru mine,  era suficient că am ajuns aici, că am posibilitatea de a admira acele peisaje de vis, de a le înregistra digital pentru amici,  pentru că în inima şi în sufleul meu şi-au găsit loc pentru totdeauna.

Am coborăt din telecabină, m-am îndepărtat rapid de aglomeraţie ,am pus ochii pe ridicătura cea mai înaltă şi am început să urc prin zăpada de peste o jumătate de metru  ca să ajung,  cât mai repede,  acolo unde consideram că este punctul cel mai înalt al Niederhornului, să răsuflu de câteva ori, să mulţumesc lui Dumnezeu că a făcut să ajung în acest colţ de rai, să fiu singur, să ascult muzica de suflet a razelor de soare care se răsfrâng în cristalele zapezii,  să uit că mai sunt şi ceilalţi care au urcat doar ca să coboare.

Eram sigur în faţa acelei imensităţi de zăpadă care se întindea în faţa mea precum o coala albă de hârtie care avea doar pe margini câteva cuvinte care se terminau cu-horn-Stockhorn, Balmhorn, Schreckhorn Lautrahorn, Swarzhorn, Breithorn.

Am închis ochii pentru câteva clipe, să pot să-mi amintesc toate aceste denumiri de vârfuri montane care se leagănă la altitudini de la trei mii la patru mii de metri, acel lanţ muntos cu o denumire atât de inspirată,  Berner Oberland.  Ştiam, deja, că în spatele meu, sub nişte prăpăstii,  se desfăşoară Justital , o vale cu fâneţe şi ferme de vaci care de multe ori în timpul iernilor grele este complet izolata.

Am admirat faţa nordica a lui Eiger, amintindu-mi că acolo este muntele celor cu mult curaj combinat cu multă nebunie, raiul alpiniştilor , faţa nordică pe care unii mai puţin norocoşi nu mai reusesc să o urce…urcând însă către  o stea numai a lor de unde privesc zilnic la noi.

Ştiam, deja, că dincolo de acest lanţ muntos se află izvoarele Rhonului,  acele pasuri montane ce depăşesc 2500 altitudine, ştiam că undeva,  dincolo, străluceşte şi fascinanta piramidă a Matterhornului.

Ştiam că sub stratul de nori de sub mine se întinde lacul Thun, nu regretam că nu-l vad, poate dacă-l vedeam deja era prea mult peste imensitatea albă.

Am mai găsit un singuratic , care-şi făcuse o gaură în zăpadă şi servea masa. L-am lăsat să termine de mâncat şi l-am rugat să-mi facă şi mie două fotografii, i-am facut şi eu lui şi cum nu aveam nici unul nici altul nimc de scris ne-am scris adresa de mail cu degetul pe zăpadă şi am fotografiat-o. I-am trimis, ulterior,  fotografiile, poate din politeţe mi-a raspuns că sunt cele mai frumoase din zonă şi am rămas prieteni.

Am coborât regretând  că mă despart de aşa frumuseţe dar cu satisfacţia că am lăsat urme pe zăpada Niederhorn-ului, iar acesta mi-a lăsat urme adănci în amintirile mele.

În Beatenberg, ningea în continuare şi parcă vroiam să  le spun la toţi pe care-i întâlneam că ar trebui să regrete că nu au fost sus.

 

 

 

,