Legende urbane: Sighişoara

O cunoscută legendă spune că, în 1284, oraşul german Hamelin fusese năpădit de şoareci. În plină disperare a locuitorilor săi, aici ajunge, într-o zi, un om îmbrăcat cu o manta multicoloră; el le propune să-i scape de şoareci, în schimbul unei sume de bani. Aşa că scoate un fluier şi, pe măsură ce cântă, şoarecii vrăjiţi ies din case aliniindu-se până la o apă în care se îneacă. Misiunea fiind îndeplinită, omul îşi cere plata dar, scăpaţi de şoareci, locuitorii îl refuză. Un pic mai târziu, pe 26 iunie, îmbrăcat în costum de vânător, omul se-ntoarce şi-ncepe să cânte iarăşi pe străzi. De data aceasta, copiii, 130 la număr, îl urmează vrăjiţi, până pe muntele Koppelberg, unde dispar, cu toţii, pentru totdeauna…

Această prezentare necesită JavaScript.

Mi s-a întâmplat să aud de două ori într-o singură zi, la Sighişoara, această po­veste dramatică, dar, căreia, localnicii i-au adaptat un final fericit: Da!, spun ei, acei copii au dispărut, într-adevăr, la Ha­melin, dar numai ca s-apară, mai târziu… la Sighişoara, unde-au zidit ce­tatea de pe deal. De fapt, istoria ne arată că Sighi­şoara medievală îşi datorează înflorirea saşilor veniţi din Valonia, Sa­xo­nia sau Bavaria, să apere graniţele unui regat care, dacă n-ar fi fost conti­nuu ameninţat de tătari şi n-ar fi avut opoziţia voievo­zilor români, s-ar fi întins până la gurile Dunării. Feudalii saşi descoperă în seco­lul al XII-lea, bogăţiile Transilvaniei şi se stabilesc, aici, pentru vreo opt sute de ani; pe urmă, ceea ce n-au cutezat secolele, a făcut Ceauşescu, alungându-i, înapoi în Germania. Dar, asta e o altă poveste!

În patrimoniul UNESCO
Saşii au construit, la Sighişoara, durabil. Dr. ing. Szekeres Gero, expert în urba­nistică din Târgu Mureş, ne spunea că, orice pietricică era aşezată cu temei pentru că, de rezistenţa zidurilor depindea si­guranţa locuitorilor din cetate. Construc­torii stăteau la loc de cinste şi proveneau, neîndoielnic, din spaţiul germanic. Atât de mare era importanţa lor încât, se spu­ne, zugravii cu var ajunseseră să fie plă­tiţi în aur. Experienţa constructorilor de biserici a fost transmisă şi la construcţiile civile, astfel că, după marele incendiu din 1676, saşii renunţă la casele din lemn şi clădesc numai locuinţe din piatră. Mai în­tâi, unele mici, semiîngropate, cu piv­ni­ţa deschisă la stradă, apoi, din ce în ce mai elaborate.
O plimbare prin Sighişoara de azi poate dezvălui o serie de adevăruri pe care le-ar putea împărtăşi numai un edil al cetăţii. Ioan Fedor Pascu e de profesie arheolog şi cunoaşte Sighişoara pe dinafară şi pe dinăuntru. De la el am aflat că primăria are o strategie, un plan urbanistic, în special pentru zona istorică protejată cu valoare mondială, înscrisă în pa­trimoniul UNESCO. Oraşul e împărţit în trei unităţi teritoriale de referinţă: ceta­tea cuprinsă între ziduri, inelul verde care înconjoară cetatea şi partea din ora­şul de jos care, şi ea, ţine de zona protejată. Fiecare unitate teritorială este subîm­părţită, la rândul ei, în zone istorice de referinţă.

Ignoranţa, principala boală
Din punctul de vedere al însoţitorului nostru, în Sighişoara nu există clădiri aflate în paragină sau abandonate; în schimb, multe sunt ignorate. Şi, când vorbim de ignoranţă, discutăm şi despre res­ponsabilitatea proprietarilor. Din păcate, la aproape fiecare clădire din perimetrul istoric al Sighişoarei, există mai mult decât un proprietar. Problemele apar atunci când e vorba de refacerea unei fa­ţa­de care trebuie să integreze clădirea într-un tot unitar. De­seori, proprietarii nu sunt de acord în unanimitate cu pri­vire la refacerea faţadei, cu toate că, prin lege, sunt obli­gaţi s-o facă, mai ales că aceeaşi lege îi scuteşte, tocmai din acest mo­tiv, de plata impozitelor. În aceste con­diţii, primăria nu poate da un aviz „pe bu­că­ţele”. Pe urmă, sunt alte clădiri care au fost revendicate sau în curs de reven­di­care şi, nimeni nu investeşte, câtă vreme nu ştie dacă locuinţa va fi a lui. Mai sunt unele care au fost revendicate, au fost câş­tigate în instanţă, valoarea lor este des­­tul de mare, dar proprietarul nu are po­sibilitatea ori nu are intenţia să le re­facă şi atunci, el se gân­deşte că va vinde, şi până nu vinde, ia­răşi nu investeşte ni­mic. Primăria a început de vreun an să aplice o hotă­râ­re a Consiliului local care îi dă dreptul să aplice amenzi celor care nu-şi întreţin faţadele. Metoda câştigă teren.
„La Sighişoara, ne spune arheologul Ioan Fedor Pascu, cele mai mari proble­me sunt, însă, la zidul de incintă (940 m lungime) şi la Turnul Cositorarilor, care stau să cadă. La unele construcţii istorice, daca nu intervii în momentul respectiv, degradările se măresc exponenţial, iar cheltuielile se multiplică. E un mo­ment de cumpănă, când trebuie luată o decizie şi acest moment înseamnă ACUM. Avem studiile de fezabilitate, do­cu­mentaţiile tehnice, tot ce trebuie, mai avem nevoie doar de bani. În ultimii patru, cinci ani, s-au folosit 6 milioane de euro în in­frastructură, ceea ce înseamnă înlo­cuire gaz, curent, cabluri subterane, iluminat arhitectural, reabilitarea pavajului. Totul, pe spezele oraşului. Prin beneficii şi îm­prumuturi locale. Dar sunt zone în care aşteptăm şi implicarea altor foruri, a Guvernului, mai ales.” Pentru că Sighişoara e patrimoniu mondial!

Conservatorismul saşilor
Se spune, şi poate că pe bună drepta­te, că saşii din Sighişoara sunt cei mai con­servatori din toată Transilvania, mo­tiv pentru care cetatea s-a păstrat aşa de bine. Mediaşul şi-a dărâmat zidurile de apărare, Sighişoara, nu. Siguranţa lor ve­nea şi din suma de privilegii pe care o aveau, ca grăniceri. Un turn ciudat stră­ju­ieşte şi azi intrarea în oraş dinspre Si­biu. Legenda spune că acesta e mauso­leul unui paşă, înmormântat cu tot cu ele­fantul pe care stătea când a-ncercat, la ju­mătatea secolului al XV-lea, să cuce­reas­că cetatea. „Turnul din Chip”, cum i se spune, nu e, însă, altceva decât un sim­bol al libertăţii locuitorilor saşi din Sighişoara.
În 1934, alegerile locale au fost câştigate, prima dată în istoria oraşului, de un primar român. Transferul de pute­re pe plan local a fost însoţit şi de ultimul duel adevărat provocat de contradicţia dintre primar şi adjunctul său, sas, pe te­ma introducerii gazelor în oraş. S-au certat, s-au luat la palme şi au ajuns la duel. Românul făcuse primul război la cavale­rie şi mânuia bine sabia, aşa că l-a rănit. Aşa s-a încheiat duelul, dar şi conservato­rismul secular al saşilor la Sighişoara. Ca dezvoltare urbană, singura interven­ţie majoră la Sighişoara e, totuşi, cea de pe timpul lui Ceauşescu, în anii ’70-’80, în oraşul de jos. Norocul oraşului a fost că, nici atunci, nu s-au găsit bani de ajuns.
Azi, cele mai mari nenorociri ale Si­ghişoarei sunt traficul auto în cetate şi în ora­şul de jos, unde lipseşte o şosea de cen­tură. La un moment dat, cea mai în­gustă porţiune de drum european (de pe tot continentul!) trecea chiar pe sub ce­tate. Ar mai fi indiferenţa din partea au­to­rităţilor centrale, care lasă totul pe sea­ma forurilor locale.

Cetate locuită, nu muzeu
La Sighişoara, aproape toate casele de patrimoniu au un nume, de regulă al primului proprietar. O casă vopsită în verde poartă numele Carpius, altele – Johann, Wagner, Dudler, Fronius, Shu­ller… În general, sunt case care respectă arhitectura originală şi sunt locuibile şi multifuncţionale. Unele au ajuns ade­vă­rate capodopere de restaurare, cum ar fi Casa Fronius şi Casa Cositorarului. „Nu vrem, ne spune Ioan Fedor Pascu, să transformăm cetatea într-un muzeu în aer liber. Oamenii trebuie să lo­cuiască aici. Am avut discuţii cu privire la asta şi am făcut un regulament de comerţ stradal, prin care am interzis kitschurile….” Omul ne mai spune că dacă s-ar rezolva problema zidului de incintă şi cea a Turnului Co­si­torarilor ar rămâne încă vreo câteva chestiuni importante, între care: aleile de promenadă care înconjoară cetatea şi re­descoperirea bisericii misterioase de lângă Scara Şcolarilor, a cărei navă e mai mică decât altarul poligonal. O ­biserică pentru care Ioan Fedor Pascu ar pune la bătaie întrega lui echipă cu care a obţinut, în 2004, la Sighişoara, Oscarul în Restaurare Monumentală.
Pe Lista Patrimoniului Universal, în dreptul Sighişoarei scrie aşa: „Rezervaţie de Arhitectură şi Urba­nism”. Este cel mai mare şi mai complex sit românesc intrat în patrimoniul mondial, având o su­pra­faţă de 34 de hectare. Sute de clă­diri, sute de re­vendicări… E totuşi tare complicat… Nu poţi lăsa un patrimoniu atât de mare numai pe spinarea Primăriei. Aflată mereu sub asediul timpului, Sighi­şoara n-a fost cucerită de oameni decât o dată, acum 400 de ani, prin trădare. Azi, ea ar trebui cucerită din nou, în numele şi cu armele culturii. E o bătălie pe care dacă o vom pierde, ne vom fi golit una dintre lăzile de zestre pe care le lăsăm urmaşilor.

Casa dragonului şi cea a cerbului
Multă lume caută, între casele Sighişoarei, pe cea în care se spune că s-a născut Vlad Ţepeş. Istoricul Ioan Fedor Pascu are propria versiune despre această casă: „Toată vânzoleala s-a pornit în 1948, când un doctor a descoperit o frescă interioară şi s-a zis că, unul dintre personaje şi singurul îmbrăcat în costum oriental, ar putea fi Vlad Dracul, despre care se ştia sigur că a trecut prin Sighişoara. Eu cred, mai degrabă, că personajul cu mustaţă, turban şi costumaţie orientală din acel tablou e Ali Paşa, care a stat şi el, în 1601, în Sighişoara. La fel, probabil, se întâmplă şi cu naşterea lui Vlad. Se ştie că tatăl lui a venit la Sighişoara prin februarie… E, oricum, o legendă care dă farmec locului şi n-o poţi scoate din ecuaţie cât timp nu treci în alt regim de apreciere. Saşilor nu le place deloc legenda asta cu Vlad Dracul, dar n-au ce face”. Lipită de Casa Vlad Dracul e aşa-numita Casă cu Cerb. Din această casă a plecat, pe la 1700, primul român despre care se ştie că a ajuns în Lumea Nouă, în Pennsylvania. În viaţa lui, a compus mai multe cântece religioase care se găsesc uşor în tot felul de culegeri americane din zilele noastre. Pe acest sighişorean îl chema Kelp şi se spune că are, în Statele Unite, un izvor care îi poartă numele. După unii, Kelp ar fi fost chiar unul dintre părinţii francmasoneriei americane, în rândurile căreia s-au regăsit numele unor preşedinti precum Washington şi Lincoln…