Ce strategie de branding ar trebui să aibă regiunea franceză Bordeaux (asta, bineînţeles, dacă am admite că n-ar fi prea bine cunoscută în lume… chestiune care ne depăşeşte, s-o recunoaştem)? Ei bine, pe lângă celebrul său vin roşu ar trebui să aducă în discuţiile… stridiile de Arcachon, „vedete” culinare „atestate” încă de-acum o mie şi vreo şapte sute de ani. Cam pe la anul trei sute şi ceva erau pomenite de poetul Ausone, iar un mileniu mai târziu un istoric ridica în slăvi gustul lor „atât de agreabil şi atât de delicat încât ai crede că respiri violete”. Deh, de… gustibus! – veţi zice. Adevărul ei că stridiile de Arcachon au fost dintotdeauna considerate a fi demne de masa regilor. A regilor adevăraţi, nu doar a regilor poeziei! Sau ale muzicii…
Piaf, Becaud, Brassens… sunt cele trei nume ale scenei muzicale franceze care au în comun pasiunea pentru stridiile de Arcachon. Cei trei şsansonetişti au avut de mai multe ori spectacole la Cazinoul de pe plajă, iar stridiile bordeleze – o credem sau nu – au jucat rolul lor în succesul concertelor. Se spune că, asemenea personajelor lui Rabelais,fiecare dintre cei trei mânca la o singură masă cel puţin zece duzini din aceste delicate moluşte. Şi nici nu ar fi fost aşa o cantitate mare, dacă e să dăm crezare mărturiilor mai vechi ale lui Brillat-Savarin, care povestea că „odinioară, orice festin începea în mod obişnuit cu stridii şi se găsea întotdeauna un număr de convivi care nu se ridicau de la masă până nu dădeau gata une grosse (douăsprezece duzini)”, amintind de un grefier al tribunalului din Versailles care „a sorbit la o singură masă treizeci şi două de duzini de stridii de Arcachon, istorie care merită să fie ţinută minte”. Asta ar însemna cam 384 de bucăţi! Hmmmmm… Nici Gargantua şi Pantagruel ai deja citatului Rabelais nu ar fi putut să-i facă faţă!
Ca să mai aflăm câte ceva despre minunatele stridii – care, în Bordeaux, în ceea ce priveşte celebritatea, fac o adevărată concurenţă vinului roşu ca sângele – ar trebui să cităm, probabil, dintr-o scrisoare din veacul al IV-lea (când Galia încă nu devenise Franţa de azi), epistolă pe care poetul antic Ausone a trimis-o celui care avea să devină Sfântul Paulin. El le aminteşte, precizând că sunt „demne de masa Cezarului”.
În secolul al XVI-lea, istoricul J.A. de Thou notează în scrierile sale că acestea „au gust atât de agreabil şi de delicat încât ai crede că respiri violete”. Îl credem pe cuvânt, aşa cum a făcut-o şi ilustrul gastronom Curnonsky, care a acordat stridiilor de Arcachon o pagină întreagă în volumul său „Recettes des provinces de France”. Şi să nu ne întrebaţi de reţetă… pentru că nici nu există! Stridiile se mănâncă foarte proaspete, foare reci, însoţite de zeamă de lămâie şi, din când în când, „stropite” cu şampanie. Cel puţin aşa afirmă cunoscătorii.
După atâtea citate istorice, să spunem că, până la începutul secolului al XIX-lea, stridiile erau recoltate şi consumate în cantităţile ofeerite de mama-natură, fără vreun concurs special al localnicilor. Abia de două secole putem vorbi despre „ferme de stridii” şi de cultivarea lor dirijată. O ocupaţie care a cunoscut, de altfel, o dezvoltare fără precedent. După numai o sută de anim în bazinul Arcachonului aproape 1.500 de hectare de apă erau folosite pentru cultivarea stridilor, în aproximativ 6.000 de parcele. Înregistrăm o recoltă anuală de aproximativ 600 de milioane de moluşte, la anul 1900 (care până în prezent s-a dublat!). Asta spune ceva despre gloria pe care a cunoscut-o molusca bordeleză.
Iar totul se întâmpla pe măsură ce staţiunea balneară Arcachon se dezvolta şi ea vertiginos!
Dar să ne întoarcem pe Boulevard de la Plage, acolo unde, de un veac şi mai bine, pulsează viaţa bătrânului Arcachon. La Cazinou! Castelul în care era amenajat a fost construit la 1853 de Adalbert Deganne şi oferit în dar Împăratului Napoleon al III-lea, care însă a considerat potrivit să refuze acest cadou. Deganne decide atunci să confere bastimentului o dimensiune publică, organizând acolo recepţii, expoziţii, dineuri pentru participanţii la regata anuală de yachting.
La moartea sa, în 1886, urmaşii lui Deganne închid castelul pentru public şi abia noul său proprietar din secolul al XIX-lea, Eugene Deganne, îl redeschide pentru viaţa mondenă, amenajând aici un cazinou de lux. Tot la Cazinou aveau să aibă loc evenimentele culturale ale oraşului, balurile de caritate, seratele costumate, prânzurile dansante… „La Belle Epoque” şi-a pus amprenta peste acest loc, care avea să strălucească până la al doilea război mondial, când nemţii îl rechiziţionează şi îl transformă în refectoriu pentru trupe.
Restaurat după război, castelul se reîntoarce la fastul de odinioară, iar aici începe o serie de concerte memorabile. Piaf, Becaud, Brassens… Toate încheiate cu câte zece duzini de stridii de Arcachon!

, , ,