Toamna asta, un lord englez și-a luat nevasta și curajul din dotare și a pornit la drum… pe urmele lui Dracula. A bântuit România și a descoperit “trei lumi distincte” despre care s-a și grăbit să scrie.
Sir John Ure, fost ambasador britanic în Cuba, Brazilia și Suedia, membru în consiliul Societății Geografice Regale și autor de cărți de istorie și de călătorie, obișnuiește să spună despre sine: “Îmi place să călătoresc incomod în locuri îndepărtate, după care să mă așez confortabil și să scriu”. Două dintre succesele lui editoriale, cărți în care îmbină faptul istoric cu realitatea întâlnită de călătorul contemporan sunt: “Cazacii” și “Pe urmele lui Tamerlan”. Cea mai nouă lucrare a lui se numește “România – pe urmele contelui Dracula”, iar experiența lui de călător în țara noastră, înainte de a deveni pagină de carte, e relatată într-o ediție a publicației britanice “The Telegraph”, unde lordul este un vechi colaborator.
Călătoria lordului Ure a durat o săptămână, iar teritoriul pe care și-a propus să-l exploreze a fost Transilvania – cu vechile burguri și sate de tip germanic, după care, traversând Carpații Orientali, ajunge în Bucovina mănăstirilor pictate. Sunt, dacă vreți, cele mai savurate dintre destinațiile turistice ale României. Dacă ajungea și în Delta Dunării, periplul său ar fi fost complet.
Pentru că, nu-i așa?, orice englez care l-a citit pe Bram Stocker știe câte ceva despre Dracula, lui John Ure I se pare potrivit să-și înceapă călătoria la Castelul Bran. “Prima lume în care am intrat mi-a dezvăluit o fantezie gotică”, scrie el, amintind conexiunile – ficționale – dintre Castelul Bran, Vlad Țepeș și Dracula. Remarcă mulțimea de vârfuri, turnulețe și temințe, armurării și camere de tortură, “unde s-ar fi simțit bine fiorosul rege al Bavariei de la mijlocul secolului al XIX-lea, Ludwig al II-lea” și unde, dacă ar fi vrut, și-ar fi găsit un cămin inspitator… Wagner. Nu știu cât e fantezie și cât realitate, dar lordul-călător caută să-și impresioneze cititorii povestindu-le de tunete, fulgere, pădurile întunecate de coniere, haitele de lupi și urșii bruni întâlniți la tot pasul – mă rog, nici o vorbă despre obiceiul “fioroșilor” de a scormoni prin ghenele de gunoi, după hrană. Nu sunt uitați, în acest decor gotic, “întâlnirile ocazionale cu bandele de țigani care, călătorului neinițiat, îi provoacă frisoane de frică. “Pe lacurile luminate de lună, lebedele arată ca și cum în orice moment s-ar putea transforma în prinți lohengrin-i”, scrie el, într-un exces de zel romantic. Mai rețin din relatarea lui o tentativă de umor englezesc: s-a nimerit ca vizita la castel a lordului și a soției lui să aibă loc odată cu cea a unui grup de liceence, aflate în excursie; ghidul le mărturisește că s-a stăpânit cu greu să nu facă o glumă obișnuită, cea despre vampirii care beau sânge de fecioare – “sper că nu era nici o fecioară printre ele”, ar mai fi zis ghidul… E și un pretext pentru a vorbi despre Vlad Țepeș, despre… atrocitățile lui, dar și despre imaginea favorabilă pe care o are în ochii românilor.
Dincolo de lumea gotică, lordul nostru mai descoperă o a doua lume transilvăneană, cea a satelor și burgurilor sătești, simple și liniștite. Într-un sat caută casa Prințului Charles – dar nu zăbovește prea mult, căci, pare-se, soția, care coborâse din mașină ca să facă o fotografie, e agresată de niște țigani care o amenință cu… coasa și vor să-i smulgă aparatul foto.
În Brașov, admiră Biserica Neagră și Biserica Sfântului Nicolae din {chei unde are o întâlnire providențială cu profesorul Vasile Oltean – asta bănuiesc eu, că lordul n-are răgaz să-i pomenească numele – care-i arată o serie de cărți și manuscrise vechi, despre care spune că le-a salvat de comuniști ascunzându-le în pod. John Ure e preocupat, de altfel, de trecutul comunist al Brașovului. {tie, de exemplu, că i se spunea “orașul Stalin”. Are timp însă să tragă o fugă pe Valea Prahovei, la Sinaia, la Castelul Peleș și e încântat că sosirea lui și a consoartei coincide cu o paradă a mașinilor de epocă “ceea ce dă o agreabilă atmosferă de Belle Epoque parcului și împrejurilor”.
La Sighișoara pune la îndoială legenda cum că strămoșii locuitorilor de azi ar fi copiii din Hamelin, furați din casele lor de sunetul unui fluier, dar crede în legenda Podului Minciunilor din Sibiu și se străduiește să spună numai adevăruri, cât trece pe el, de teama că altfel podul secular s-ar prăbuși. Admiră orașul care în 2007 a fost capitală culturală europeană, după care face o vizită într-un muzeu al icoanelor pe sticlă, la Sibiel, asemuind arta meșterilor populari cu cea a lui… Picasso.
Pornește apoi peste munți, trecând pe lângă Lacul Roșu – a cărui priveliște o consideră una dintre cele mai romantice din Europa – și ajunge în Bucovina. E încântat de aura Voronețului, “Capela Sixtină a Bisericii Ortodoxe”, apoi Moldovița și Sucevița. Remarcă, în tablouri aspecte ce par mai puțin canonice: cum ar fi lungile șiruri de turci care așteapta la intrarea în Iad ori istoria copilului salvat de turci de… Sfântul Nicolae. E și un pretxt să-l pună în valoare pe {tefan cel Mare, cel mai renumit dintre adversarii turcilor, și să amintească de poziția specială a țărilor române, care au stat pavăză creștinătății, ținând piept tendințelor expansioniste ale otomanilor.
Printre “biserici, castele, căpițe și păduri”, vilegiaturiștii noștri iau drumul Bucureștiului și se îmbarcă în primul zbor către Londra. “Am ațipit în avion și am avut amintiri blânde despre pășuni însorite, de un calm medieval, vise tulburătoare cu vampiri, coborând spre noi de pe metereze crenelate și am avut sentimentul plăcut de a fi văzut un loc care a reușit cu succes să se ridice după decenii de comunism întunecat”… Mă rog, articolul are și o critică de final: dacă s-ar fi îmbarcat la Londra și nu la București, pumnalul de lemn marca “Dracula”, cumpărat ca suvenir pentru nepotul său, nu și-ar fi găsit locul în bagajul de mână.
Textul, cel publicat de ziarul britanic – până la cartea ce va fi să iasă de sub tipar – e, în bună măsură, favorabil României. Lordul John Ure recomandă site-uri, agenții și alte cele pentru cei dornici să-i meargă pe urme. Eu i-aș reproșa doar ceva prea multă fantezie… Dar ce poți să ceri unui lord englez obișnuit cu castelele bântuite de fantome?!
Fotografii: Tudor Cireș