Pe site-ul-prieten „Carnete”, Simona Lazăr a început o superbă descriere a călătoriei inițiatice în Iordania, fabuloasa țară din Orientul Mijlociu, bogată în vestigii antice și religioase (creștine, iudaice, musulmane). CITEȘTE.
Petra. Focus pe cămila de aur
Deși scriu zilnic foi întregi, nu sunt dintre aceia care-și așază în pagină impresiile de călătorie imediat ce… întâmplările se întâmplă.
Pe coala ecorșată a memoriei
Pentru mine, impresie înseamnă, tehnic, ceea ce… s-a impregnat pe coala ecorșată a memoriei.
Creierul meu de călător e asemeni pergamentelor antice, pe care le răzuiești de-o poveste cu litere întinse de ape sau scorojite de căldură, pentru a scrie istorii noi. De-aceea, poate, în aceste „carnete iordaniene” veți găsi întâmplările unei călătorii inițiatice nu în ordinea lor cronologică, ci așa cum „cad” ele la lectură, pe măsură ce deschizi un pergament sau altul…
Creionul
Și, apropo de manuscrise, chiar dacă nu voi începe evocările mele de la Marea Moartă, trebuie să rememorez dimineața în care, la 430 de metri sub nivelul mării, m-am îmbăiat în apele ei lunecoase ca uleiul de trandafir, ca mătasea orientului, ca ploaia amazoniană (comparație neașteptată și pentru mine, acolo, în spațiul acela arid). De fapt, ar trebui să punctez doar atât: momentul în care, pe apa care ne „fura” greutatea, s-a apropiat, plutind, un creion… Mi-am zis că-i un semn. Creionul. Creionul cu care voi scrie noile Manuscrise de la Marea Moartă…
Petra mică, Petra Mică
O să vă întrebați de ce am scris de două ori același cuvânt. O dată cu majusculă, o dată cu minusculă.
Pe de o parte pentru că, înainte de a porni în explorarea fabuloasă a Petrei – cea mare, cea minunată, cea desăvârșită -, pentru a nu fi luat prin surprindere, călătorul pleacă-n scurta călătorie prin Petra-cea-Mică. Little Petra, îi zic turiștii, care coboară ușor derutați din microbuze, autobuze și jeep-uri, dinaintea stâncilor rozii, cu o fantă subțire prin care poți să te strecori în șir indian. Beduinii te-așteaptă, înainte și după drumul cel scurt, cu ceai, cu karkade (suc de floare de trandafir… japonez, sau chinezesc, sau cum vreți să-i spuneți dacă nu știți că-i vorba de Hibiscus), cu cafea cu cardamon. Mai sunt corturile cu primele suveniruri și cu păpuși de cârpă, mânjite de praful deșertului, despre care ți se va spune că-s vechi de o jumătate de secol… Dar n-ai ochi pentru ele. N-ai timp. Te cheamă strâmta cărare dintre stânci.
Pășeam pe calea aceea cu strângere de inimă. Și cu dorința călătorului de meserie de a i se împlini visatele uimiri. Și cu puțina teamă a claustrofobului… dar, vă jur, nu ai timp (poate n-ai nici de ce) să simți strânsoarea pietrei… căci după puțină vreme intri-n părelnica lărgime, mărginită de pietre mai înalte încă. Atât de înalte încât înțelegi de ce i-au zis Siq al-Barid sau „canionul (defileul, culoarul) rece”: soarele nu pătrunde în inima lui decât pentru câteva zeci de minute, când se află fix în mijlocul cerului!
Pământul e rece. Îl simt prin talpa pantofului sport. Umerii se scutură de frig. Asta până când un cântec straniu ajunge până la noi.
În inima Petrei-celei-Mici, cu un ochi cuceritor de Omar Sharif și alt ochi atins de albeață, cu degete reumatice, răsucite, cu vocea profundă, venind parcă de la capătul lumii și-al istoriei, un beduin bătrân cântă.
Citește continuarea călătoriei la Petra Mică și la Marea Petra, AICI.
