Text şi fotografii: TEODOR CÂRDEI

Este un loc prea puţin cunoscut turiştilor şi poate tocmai din această cauză şi-a păstrat acel aer enigmatic de legendă. Cei care ajung însă aici, după o oră şi jumătate de mers pe traseele montane, de la Nehoiu, sau după trei ore şi jumătate de la Chiojdu, au parte de toate minunăţiile.

Capre negre care se cocoaţă pe stânci, drumeţii montane, pensiuni specializate în turismul rural şi ecologic (membre ANTREC România) ce-şi ademenesc oaspeţii cu preparate tradiţionale din ingrediente naturale şi odăi cu miros de mentă şi levănţică. Dar şi oamenii locului, cu poveştile lor, precum pădurarul Teodor Cârdei, care are în grijă acest colţ de rai. Legendele despre acest loc sunt multe. Se zice că la începutul lumii, atunci când toate lucrurile erau posibile, la acest lac veneau primăvara, din toate zările, vulturii pentru a bea apă ce-i întinerea şi le păstra puterile. Tot aici îşi învăţau şi puii să zboare. Dar cum prin aceste părţi întinderii de apă i se mai spune şi “Lacul fără fund”, vei afla o altă legendă. Tot cu multă vreme în urmă, un cioban s-a hotărât să-şi părăsească turma de oi şi să se stabilească undeva la câmpie, unde viaţa era mai uşoară. Înainte de asta şi-a aruncat bâta în apele lacului. Mare i-a fost mirarea când a dat peste ea în apele Dunării, ceea ce l-a făcut să se întoarcă la viaţa sa dinainte. (Simona Chiriac)

De aici încolo urmează scrisoarea primită de la prietenul nostru Teodor Cârdei

A trecut vara, chiar și toamna este spre sfârșite, iar muntele și-a recăpătat liniștea bine meritată, după ce mașinile de teren și mult zgomotoasele ATV-uri au intrat la odihnă.

Ce vremuri frumoase erau cu douăzeci de ani în urmă, când în munte urca doar câte un grup de trei-patru tineri! Liniștiți, întindeau un cort la adăpost de vânt, încălzeau la un foc o conservă și o bucată de șuncă, ascultau liniștiți o poveste, gustând în același timp un asfințit de soare. După o noapte de odihnă, bine meritată, plecau dimineața fie spre casă, fie spre alt masiv.

Astăzi, sub acest cuvânt concentrând ultimii doi-trei ani, acest colț de rai numit Lacul Vulturilor parcă a pierdut tot ce era frumos, a pierdut câte ceva din tainele lui. Mă întreb uneori ce denumire ar fi dat Vlahuță acestui loc dacă, din întâmplare, ar trece pe aici într-o zi de vară, când pe malul lacului se înghesuie cinci-șase mașini de teren, iar pe creasta muntelui se desfășoară un concurs de ATV-uri. Cred că și-ar lua rucsacul, ar întoarce spatele maneliștilor, plecând pe alte meleaguri… uitând că România-i pitorească.
Stau și mă întreb, cine poartă vina acestui fenomen de turism, și-mi amintesc cum cu trei ani în urmă un post de televiziune comercială a transmis de 5 ori pe parcusul unei zile un mic reportaj din zonă și care insista, în prostie, pe cât de lejer se ajunge în zonă, folosind ATV-ul, schimbând și câteva cuvinte cu doi copii cu rucsacele în spate, de mână cu tatăl lor, care spuneau că-s obosiți de drum, dând parcă de înțeles că acel tată poartă vina, că nu are suficienți bani pentru achiziția acestui bondar zgomotos.

Dar, cum vă spuneam mai înainte, acum, în toamna târzie, parcă a trecut vremea celor zgomotoși și mă pot numi fericitul care poate gusta din adevărata frumusețe a locului, atunci când se trezește la îngânarea zorilor. Arunc o privire spre răsărit şi o sticlă de apă în rucsac și încerc să găsesc cel mai bun loc de unde să admir răsăritul, să ajung cu pași de pisică în zona caprelor negre, să prind momentul când iezii încă dorm zgribuliți pe câte un colț de stâncă, iar mamele lor încep să mănânce în liniște câteva fire de iarbă, aruncându-le priviri pline de dragoste.

Când am ajuns la Colții Măgarului (ce denumiri pline de tâlc au dat ciobanii, în vremuri, fiecărui loc!) pur și simplu am uitat pentru ce venisem, fascinat de marea de nori care se întindea sub mine, mișcată în liniște de niște curenți abia perceptibili. Am uitat de mine, am uitat de unde venisem și pentru ce venisem, încercând să surprind în fotografii acele clipe minunate. Chiar dacă inima-mi bătea cu putere, era pe aceeași lungime de undă cu ochii și cu obiectivul camerei foto și mă rugam în gând, sau poate șopteam o rugăminte către Dumnezeu, ca totul să dureze cât mai mult, nu cumva să se întețească vântul, care putea să strice această frumusețe. Și marea de nori se mișca ușor, mângâind muntele, mângâind caprele negre, lăsând în soare doar câte un vârf mai înalt.
Un asemenea peisaj, admirat în liniște, te umple de frumusețe, de energie chiar, și la final regreți când nu poți să-l mai împărtășești cu cineva care știe să-l înțeleagă. Te face să uiți de lume, să uiți de cei care deranjau în vară, iar sufletul devine parcă mai iertător.

Cu o energie parcă născută din această frumusețe, mi-am zis că trebuie să mă mai mișc, să trec repede prin toate locurile din care am cea mai bună vizibilitate, să transmit masivului Ciucaş că astăzi doar eu sunt fericit, să salut în depărtare codrii albaștri de sub Penteleu… Am urcat tocmai pe vârful Siriu, la cei 1654 m altitudine, poate mai repede ca niciodată, pentru ca farmecul să nu dispară. Știam că undeva, sub mine, marea de nori mângâie și caprele negre și poate acei iezișori se bucură și ei sau rămân mirați de această frumusețe.

Nu cred că prin câteva fraze stângace voi reuși să vă transmit și vouă, cititorilor, tot ce a fost frumos, dar sincer vă doresc ca măcar o dată în viață să fiți fericiții care vor vedea acest fenomen.

,