Thassos. Un safari în munţi

Astfel ne descriau localnicii aventura unui drum spre Kastro, vechea cetate de pe stânci. „Un safari” nu pentru că am fi întâlnit cine ştie ce fiare – pe care să le vânăm cu vârtoşia unui Hercule, eroul atât de iubit de thassieni – ci fiindcă urcuşul pe drumurile roşiatice care şerpuiesc prin pădurile de livezi nu se poate face decât cu jeepul.
Aşa că într-o dimineaţă am închiriat şi noi un jeep şi am pornit „to Kastro”. În Limenaria, în zilele de dinainte, fusesem preveniţi asupra a ceea ce avem de văzut. O cetate cu case de piatră şi acoperişuri de piatră, ridicată direct pe piatra rece a muntelui. O cetate în care sute de ani thassienii trăiseră retraşi de teama piraţilor care bântuiau Marea Egee şi care îşi făcuseă un obicei să prade insula.

„Dimineaţa coborau din cetate – sunt 12 kilometri, drum întortocheat şi greu, până la mare – şi aveau grijă de plantaţiile de măslini de pe munte, de grădinile de la poalele lui, treceau pe la stupi şi pe la stânile cu capre şi oi, mergeau la minele de aur şi argint ori plecau pe mare. Noaptea urcau din nou în munţi. Aşa, apăraţi de baricadele de stâncă, aşteptau să vină o nouă dimineaţă.” Ritmul acesta diurn-nocturn se repeta fără greşeală. Ani, decenii, secole. Doctorul Ioannis Papagheorghiu, gazda noastră din Limenaria, ne vorbise despre „cetatea celor trei cetăţi”. Era o metaforă, dar şi o reflectare a evoluţiei istorice a locurilor. „Mai întâi au fost cetăţile din munţi. Şi aici, la Kastro, dar şi la Maries, ori la Kazavities, ori la Panagia… O dată cu exploatarea minieră de zinc de la Metalia, la sfârşitul secolului al XIX-lea, oamenii au început să coboare din oraşul-de-sus spre mare. Atunci s-au ridicat primele case ale Limenariei. Astăzi, pe ţărm este oraşul de jos, Limenaria, cu pensiuni, hoteluri şi taverne. E mai mult o staţiune. Grecii au casele lor, doi kilometri mai sus, în oraşul-de-mijloc, Kalivia. Kalivia înseamnă «viaţă bună». Oraşul-de-sus, Kastro, a rămas mai mult o cetate spirituală. Acolo, în fiecare an, la 18 ianuarie, urcăm toţi să-l sărbătorim pe Sfântul Athanasie, protectorul Limenariei. Ascultăm slujba în biserică, sfinţim bucatele, după care pe platou se întind mesele şi toată lumea mănâncă şi se bucură.” (Ne amintim cuvintele doctorului Papagheorghiu de parcă au fost rostite ieri – deşi, iată, au trecut câteva veri de când a plecat şi el cerurile zeieşti, să-şi întâlnească strămoşii, poate chiar pe Asclepios, care-şi petrecuse câţiva ani pe insulă şi… cu al cărui profil semăna, ca picăturile de apă).

Sfântul Athanasie cel Mare, considerat părintele Ortodoxiei, a fost cel mai mare teolog al vremurilor sale. A participat la primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325), unde a combătut învăţăturile lui Arie, iar spre sfârşitul vieţii a fost Episcop al Alexandriei. Cele mai importante lucrări ale sale sunt „Cuvânt despre întruparea Logosului” şi „Viaţa Sfântului Antonie”. Aceasta din urmă este recunoscută ca fiind una dintre cele mai frumoase scrieri ale literaturii creştine universale, un model pentru vieţuirea monahală. Sfântul Athanasie cel Mare, iniţiatorul vieţii monahale athonite, a fost înmormântat pe Muntele Athos, având lângă el bastonul de fier de doi coţi şi crucea de lemn ferecată în fier, pe care o purta la piept.

Dar să revenim la mica noastră expediţie. Ajungem la Kastro după mai bine de un ceas. Urcuşul îl făcusem în mai multe etape, oprind pentru a fotografia bătrânii măslini cu trunchiuri contorsionate, urdinişul albinelor sălbatice spânzurând pe ramurile pinilor, caprele care ne săreau dinainte fără sfială. Eram, nu-i aşa, în ţinutul lui Pan, cel cu coarne de ţap. Pe un platou stâncos, oraşul adormit ne-a primit scânteind alb, în soare. De aici, insula pare un trandafir cu petale de piatră. Şi dincolo de ultima petală răsfrântă – marea albastră şi încă un munte. Athosul: cred că de nicăieri nu ne-a părut mai aproape….

Singura oază de viaţă din Kastro e la taverna lui Kosta. Kosta Makedos, din neamul întâilor locuitori ai cetăţii, păstrătorul cheii bisericii. O cheie uriaţă, cu un secret al ei care face ca bârna din spatele uşii să se mişte. Cheia şi secretul se moştenesc din tată în fiu şi se spune că în neamul lui Kosta toţi bărbaţii sunt binecuvântaţi cu cel puţin un fiu.
Intrăm mai întâi în sfântul lăcaş – unde nu ni se permite să facem fotografii -, minunându-ne de odoarele ei. Şi, după cuvenitul gest de închinăciune, mulţumim Sfântului Athanasie că ne-a ocrotit până aici. Apoi, Kosta ne pofteşte la masă. Bucate simple: iaurt de capră cu miere şi nuci şi un pahar cu tsipouro.
Poate să fi fost aerul tare al înălţimilor, poate emoţia întâlnirii cu cetatea adormită – cert este că nicăieri nu ne-a părut mai gustos iaurtul cu miere. Kosta ne oferă o porţie pentru două persoane şi insistă să mâncăm până la capăt. „Pentru iaurtul din castronul ăsta am muls zece capre!” Aici, la munte, totul se adună cu trudă şi mâncarea trebuie respectată.
Kosta Makedos, thassianul, ne aminteşte că suntem pe insula celui mai mare campion olimpic al Antichităţii şi ne provoacă la o competiţie sportivă, oferind ca premiu un borcan cu miere. Kosta face daruri turiştilor, iar aceştia se întorc la el, an după an, aducându-i daruri pe care le atârnă pe pereţi. Este felul grecilor de a ne aăta că ne preţuiesc amintirea.