De fapt, nici nu știu bine de unde să încep „povestea” mea. Poate de la șoseaua care șerpuia, urcând, dinspre autostrada care leagă toate stațiunile maritime ale Coastei de Azur? Uluitoare, în calmul seren al unui miez de zi în care soarele e la fel de luminos, în octombrie, ca vara, dar sensibil mai blând, mai calin. Vocea „ghidei” de pe GPS te atenționează, de fiecare dată când la un sens giratoriu drumurile se desfac precum părul ce stă să se despletească al unei codane – n-ai cum să greșești și mașina își urmează calea, pe sub frunzișul ce-și schimbă culoarea, până ce dinainte ți se arată mamelonul acela de piatră în vârful căruia cetatea veche de aproape un mileniu e înconjurată de străzi mai tinere doar cu câteva sute de ani. Vence are aspectul acela romantic al tuturor micilor așezări de pe „colinele înflorite” azureene. Și-aș fi fost tentată să zic… „provensale”, dacă n-aș fi știut că, odată, demult, administrativ, au fost două regiuni distincte: Vence și Provence. Cu alte cuvinte, am intrat într-o lume cu o identitate aparte, unde localnicii încă mai vorbesc, între ei, într-un vechi (foarte vechi) dialect, care este numai al lor, și unde fiecare piatră sau fiecare arbore bătrân ți-ar putea spune o poveste.
Frasinul lui Francisc Întâiul
Că veni vorba de copaci multiseculari: în inima orașului, dinaintea intrării în cetatea aproape milenară, se găsește acel frasin care, după legendă, ar fi fost plantat chiar de regele Francisc I – supranumit „ultimul rege-cavaler și cel dintâi rege modern al Franței”.
Se zice că monarhul l-a sădit cu mâinile lui, în vara anului 1538, când ar fi venit în cetatea vensoază, la invitația Papei Paul al III-lea (născut Alessandro Farnese). După doi ani de război cu Carol Quintul, papa a reușit să-i aducă pe cei doi rivali la Nisa, pentru a semna un armistițiu. Și, în periplul său prin târgurile din zonă, regele s-a oprit și la Vence. În semn de recunoștință pentru ajutorul primit de la vensoazi, a sădit acest frasin căruia doar 20 de ani îi mai lipsesc ca să ajungă semimilenar…
Hmmm! Zic unii că Francisc Întâiul nu a ajuns până în cetatea seniorului de Vence și poate că arborele-emblemă al orașului nu are legătură directă cu regele, dar sigur are o vârstă respectabilă, apropiată de cea a frasinului din (de) legendă, iar primăria are acum un plan de protecție a lui (aparent, e sănătos, dar în mijlocul lui o scorbură uriașă a fost cimentuită, iar cele două brațe principale ale arborelui sunt bine prinse cu o sârmă groasă…).
Cine l-a plantat cu exactitate nu știm. Dar sunt sigure două lucruri: pictorii care au locuit vremelnic la Vence l-au pictat – Chaim Soutine, de exemplu, l-a „portretizat” în cinci tablouri! – și copiii orașului s-au jucat întotdeauna sub coroana lui protectoare (așa cum, de altfel, o fac și azi).
O casă, un arbore, un vis
Nu întâmplător am amintit de arborele magnific din Vence și de pruncii care-și trăiesc copilăria la umbra lui… În ultima conflagrație mondială, cam pe când și pictorii Coastei de Azur – unii dintre ei cu origini evreiești, precum Soutine și Chagall – se retrăgeau în Vence-ul aflat în zona liberă, neocupată de naziști –, cam pe vremea aceea, zic, ajungeau în sudul Franței și emigranți din orașele și sătucele italiene din apropiere. Afluxul de migranți a continuat și imediat după război. Într-una dintre aceste familii italiene, chiar în casa de „vizavi” de cetate și de copacul magic, s-a născut un băiat blond. Până la vârsta de zece ani și-a trăit copilăria acolo, visând la ziua în care va deveni nu stăpânul castelului, dar măcar al casei din fața lui, casa în care părinții lui erau chiriași.
Thierry Marchisio – pentru că despre el este vorba – mi-a spus în repetate rânduri: „Eu sunt o parte din istoria acestei case pentru că în ea m-am născut! Când eram copil si mă jucam în jurul frasinului, îmi spumeam mereu: «Într-o zi, o să am casa asta!…Și azi o am!»”. Și fiul măcelarului italian, venetic în Vence, a reușit să devină proprietarul celei mai râvnite case din oraș. „La maison du frene” – casa frasinului – cum îi spun vensoazii dintotdeauna.
Spiritul lui Yves Saint Laurent, la Vence
Interesant cum băiatul acela blond și cârlionțat, care acum șapte decenii sălta în jurul frasinului din Vence, a adus spiritul marilor creatori de modă în orășelul care fusese gazda unor mari artiști – precum Matisse și Chagall… Avea 10 ani, când părinții au hotărât să plece la Paris și 15, când a fost dat ucenic într-un salon de coafură. La Carita. „Timp de 40 de ani am fost hairstilist, acolo. Am urcat de la ucenic la manager și, așa a fost să fie, încă din primele luni am lucrat cu marii creatori de modă ai timpului”, povestește Thierry Marchisio – căruia însă e greu să-i „smulgi” secrete despre personalitățile publice pe care le-a coafat. În treacăt, amintește de Catherine Deneuve… Atât. Așa, ca o concesie făcută curiozității mele.
Îmi vorbește însă cu patimă de colecția pe care Yves Saint Laurent a dedicat-o iei românești, inspirat de un tablou al lui Matisse – celebra lucrare „La blouse roumaine”. „YSL avea tabloul acesta în colecția lui personală. Avea în vedere o serie de colecții inspirate din arta marilor artiști francezi, dar tabloul acesta, cu ia românească, îl atrăgea în mod deosebit. Știți, probabil, că el era un mare colecționar – și de tablouri, și de costume tradiționale. Cu «La blouse roumaine» și-a împlinit două pasiuni”.
În Parisul anului 1981, colecția Yves Saint Laurent a fost dedicată portului tradițional românesc, iar piesa centrală nu a fost – cum se obișnuiește – o rochie de mireasă, ci o bluză inspirată total de tabloul lui Matisse. „Imaginați-vă că timp de aproape un sfert de secol, intrând în casa lui YSL, vedeam acest tablou al lui Matisse. Eram impresionat de felul în care se atașase el de acel tablou”, spune Marchisio. După moartea celebrului creator haute-couture, cele mai cunoscute piese ale acestei colecții – alături de altele – au făcut turul lumii, într-un proiect impresionant care să-l omagieze pe acesta. Iar „IA Matisse-Saint-Laurent” a ajuns și la București, în 2009.
Pe Thierry Marchisio l-a impresionat, de fapt, întregul stil de viață al lui YSL, iar asta se observă imediat ce intri în casa lui.
Baroc, neobaroc, pop-art și-un pic de… medieval
Mă întorc la povestea gazdei mele din Vence, fie și numai pentru că, într-un salon ca acesta, în care țineți revista noastră în mână, ea se încadrează cât se poate de firesc. Într-o cetate ridicată în secolele XI-XIII, casa e de fapt una dintre cele mai „tinere”. Abia prin anii 1700 a fost construită, în afara zidurilor cetății vechi, dar la numai câțiva metri distanță de intrarea în castel (Château de Villeneuve). Practic, între cele două se află acum doar șoseaua cu sens unic pe care trec, când și când, automobilele turiștilor. După 40 de ani ca hairstilist, Thierry Marchisio a reușit să strângă suficienți bani ca să cumpere casa din visele sale. Casa în care se născuse. Nu prea mare, dar suficient pentru proiectul lui: o pensiune cu patru apartamente speciale, locuință pentru el și pentru partenerul său de afaceri și salon de primire pentru oaspeți. Asta la nivelurile superioare ale casei, pentru că parterul l-a rezervat pentru o destinație pe care a avut-o, neîntrerupt, din secolul al XVIII-lea: anume cea de farmacie. Da, la parterul casei funcționează, neîntrerupt, de 250 de ani, cea mai veche farmacie de pe Coasta de Azur. Impresionant, nu?
Mai impresionant este decorul eclectic, care trădează un colecționar – de piese de artă și de sentimente puternice. Practic, călătorul urmează să-și petreacă sejurul într-un muzeu. Are parte de o colecție particulară orbitoare, cu piese antice și tablouri originale, cu paturi king-size și mobilă stil, în camere cu un decor neașteptat: rafturi de bibliotecă, pline cu cărți vechi. Camerele sunt spațioase și diferit decorate, băile largi și neașteptat proiectate, dându-ți acea senzație de lux fără limite. Salonul te primește cu cărți rare, cu sculpturi și piese de decor orginale, cu tablouri din vechea școală de artă nisoază. Amestecul de stiluri, de la clasic la baroc și apoi la pop-art e de-a dreptul seducător. Dar mai seducătoare încă e povestea lor, a lui Thierry, a partenerului său, Guy, și a finului celui dintâi și fiului celui de-al doilea, Antoine.
Text publicat, în decembrie 2018, în revista GETT’S
