„3842” – un restaurant pe „acoperișul Europei”

O masă elegantă şi o privelişte fascinantă: creste de munţi veşnic înzăpeziţi, văi, cre­vase abrupte… Un „garçon” îţi aduce platoul cu mâncare: „Magret de canard Rôti à la Plancha” cu „gnocchi à la Romana”… Mmm! E atrăgătoare şi priveliştea din farfurie.

Această prezentare necesită JavaScript.

Între două tentaţii nu ştii ce să alegi: perspectiva superbă asupra „Aco­pe­rişului Europei”, tulburătorul Mont Blanc, sau minunăţia de artă culinară franceză pură din farfurie? Îm­pungi cu furculiţa zarea, de parcă ai vrea să devorezi muntele, cu totul…
Cred că e timpul să spunem şi unde se întâmplă toate acestea. Se numeşte „3842”, o titulară neobişnuită pentru un restaurant. De fapt, numele îţi su­gerează cât se poate de exact unde te afli: la cota 3.842 m, pe Aiguille du Midi. Este, probabil, unul dintre restaurantele situate la cea mai mare altitudine din întreaga lume. Gastronomie de înaltă clasă – doar suntem „la înălţime”, nu-i aşa? – dar şi bucătărie regională, specifică Savoiei franceze, iată ce poate găsi gurmandul curios în meniu.
Dar înainte de a gusta din bucate, să vedem cum se ajunge acolo. Porneşti de jos, din Chamonix, din locul care, odi­nioară, era doar un mic sătuc cunoscut sub numele de „Les Pelerins”. De acolo începe şi istoria „liftului spre cer”. Istoria e mult mai complicată, așa că mă voi strădui să o „comprim” în câteva repere importante. Prima încercare de a construi o telecabină care să urce pe Aiguille du Midi (Acul Prânzului) au făcut-o doi ingineri elveţieni, în 1905. Proiectul însă a fost abandonat. Patru ani mai târziu, o companie de funiculare franceză a început lucrul la primul tronson, pe distanţa Les Pelerins – La Para. Au trecut încă 15 ani până la deschiderea oficială a telecabinei (să nu uităm însă că la mijloc au fost şi anii primului război mondial, când lucrările au fost abandonate pentru o vreme). Pentru cea de a doua secţiune, La Para – Les Glaciers (în inima gheţarilor veşnici) au fost necesari încă trei ani.
Din 1927 până după cel de-al doilea război mondial, Les Glaciers a fost cea mai înaltă staţie de telecabină din lume, iar dacă o vreme prioritatea i-a fost depăşită motivul nu a fost altul decât construcţia unei staţii la o altitudine şi mai mare: în 1951, funicularul de pe Aiguille de Midi a fost închis, popula­ritatea lui fiind întrecută de cea a telecabinei de la Planpraz la Brevent. În deceniul nouă al secolului trecut, un italian, Count Dino Lora Totino, a fost chemat să reamenajeze traseul telecabinei, fiind repus în folosință în 1991. La scurtă vreme, la cel de al şaselea etaj al staţiei finale, avea să fie deschis şi restaurantul „3842”.
Acum, că am trecut în revistă istoria locului, putem să ne aplecăm mai atent asupra bucatelor. Experienţa merită încercată. Să începi, de exemplu, cu „Poêlée de Champignons des Bois au fois gras et Canard Fumé” (ciuperci de pădure pane, cu ficat de raţă şi carne de raţă afumată) şi să continui cu acea delicioasă friptură de raţă pe care o citam mai sus, cu garnitură din gnocchi în manieră romană. Să mănânci încet, lăsând gusturile fantastice ale cărnii şi ale ficatului de raţă să îţi „vorbească” pe îndelete despre arta unui şir întreg de bucătari francezi, care coboară în trecut până la celebrul Taillevent şi al său „Vivandier”.
Şi să te întorci apoi, dintr-o singură răsucire a furculiţei de desert, undeva pe la începutul veacului al XX-lea, când celebrul Escoffier crea pentru primadona de origine australiană delicioasele „Pêche Melba”. Acestea sunt sugestiile „chef”-ului, la numai 39 de euro de persoană, dar… se poate şi mai scump. Ori mai ieftin, dacă alegi în locul prânzului la restaurantul „gourmet” un simplu „Croque-Madame” la snack barul de la etajul inferior. Până la urmă, ceea ce rămâne la fel este pri­veliştea şi amintirea că ai mâncat pe Acoperişul Europei.
(publicat initial in Jurnalul National)
Fotografii: Tudor Cireș