Pe profesorul Valeriu Mosneaga il cunosteam de ceva vreme. Avea cei mai multi doctoranzi la Universitatea din Chisinau. Ochi vii, frunte inalta, imbracat elegant – „tanar lup” contrazicand opinia curenta despre „intelighentia” basarabeana. Statea linistit la fereastra vagonului-restaurant, sorbind guri mici dintr-un pahar cu un lichid care, la inceput, mi-a parut a fi nectar de granate (rodii) si scoruse. Indata ce m-a descoperit in preajma, m-a poftit pe scaunul liber din fata si s-a grabit sa raspunda curiozitatii mele, turnandu-mi o jumatate de pahar dintr-un sipulet: „E saperavi, un vin national georgian. Fiti atenta sa nu va patati, pentru ca lasa urme, ca uleiul sau cerneala”, Avertizata, duc precauta paharul la gura si descopar un lichid consistent si aromat. „E gros!”, spune profesorul. „E cel mai gros! E un vin… de mancat”, completeaza comeseanul meu. „Se coace devreme si seamana, oarecum, cu Baconul francez. In Basarabia n-avem asa ceva. Cele mai iubite vinuri au ramas kraska („vopsea”, in ruseste) si „tireaza”. Kraska e un vin rosu consistent, care ii tine pe meseni la nunti toata noaptea. Te imbeti numai… la picioare, pentru ca „intelectul” ramane treaz si a doua zi. „Acum, la noi tendinta e de a cultiva hibridul, reducand productia la soiurile de vinuri ca Izabella, Fraga, Rkatiteli (vin alb, a carui denumire vine de la o localitate din Rusia). Pacat ca noi, basarabenii, am fost deprinsi sa bem mai mult vodka decat vin…”

„Un pahar de vodka la 10 pelmeni (papanasi rotunzi cu carne, preparati instant, dupa o metoda ruseasca: se face aluatul, se umple cu carne si se tine in congelator cateva ore. Apoi se rastoarna in apa clocotita si se fierbe 10 minute. Marea lor calitate este ca nu se lipesc de fundul vasului in care fierb)”.

„Cati pelmeni poate manca un om?”

„Depinde. Rusii mananca si cu zecile, ca sa pastreze proportia fata de vodka, dar eu, va marturisesc, ultima data am mancat in patru (fiindca cei mai buni pelmeni sunt cei mancati cu toata familia) 130 de pelmeni! Dupa fierbere, le-am adaugat, pentru sotie si fete, smantana. Iar mie mi-am pus sos de mustar, otet de mesteacan (in ruseste mesteacan se spune „beriozka” si este de genul feminin; cand torn imi spun: iata inca o femeie la masa!), piper negru…”

Profesorul Mosneaga se opreste, urmarind efectul celor spuse, dupa care, savurandu-si victoria, continua: „Stiu ca dumneavoastra, in Romania („voi, romanii”, completeaza el, oarecum ca o subliniere), iubiti (va plac, mai corect) coltunasii. La noi, acestia se umplu cu visine si zmeura, in amestec, si, dupa ce sunt scosi de la cuptor, ii servim cu sos de smantana dres cu miere de albine. Tot din categoria aluaturilor, imi plac mult si placintele facute in Transnistria, la Dubasari, carora li se spune „foioase”. Aluatul se coace in ulei, subtire, asa ca se vede lumina prin el. Se ruleaza cu o umplutura de nuci amestecate cu mar. Sosul din zahar ars e galben-cafeniu precum coniacul vechi care se face tot la Dubasari. Dar, vedeti, la placinte, ca si la pelmeni, trebuie sa fim toti acasa cand le mancam calde. Evenimentul se tot amana in ultima vreme din pricina vietii zbuciumate pe care o ducem, fiecare in felul sau…”

„Era mai multa liniste in perioada sovietica?”, intreb neprovocator. „E liniste si acuma, dar linistea ti-o castigi mai greu. Nu poti avea liniste fara s-o meriti, fara s-o cuceresti.” „Traim deci zbuciumat ca sa ne meritam linistea” – remarc paradoxul. „Oarecum asa e… Dar si zbuciumul asta e un proiect, e o constructie. Nu poate construi cine nu stie limbi straine, nu cunoaste computerul, nu e recunoscut in tara sa si n-are noroc, pentru ca in tranzitie, cand lipsesc regulile jocului, norocul e salvator. Cel putin asa se-ntampla la noi, in Basarabia…”

Recompunerea timpului

Profesorul Valeriu Mosneaga cade pe ganduri si simt nevoia sa-l intreb ceva despre copilarie, despre acel trecut fara griji care ne salveaza cateodata, precum norocul.

„M-am nascut la Soroca, in nordul Republicii Moldova. Satul nostru, Curesnita, era vestit ca vatra a ostenilor lui Stefan cel Mare si ca leagan al branzei de oi basarabene. Exista un secret al prepararii branzei de oi de Curesnita. In primul rand, oaia trebuie sa manance mult si bine. Laptele trebuie strecurat de mai multe ori pentru ca, la muls, oaia face „cacareze”. Pe urma trebuie potrivit foarte bine cheagul. Daca pui prea mult, dispar gaurile. Inchegandu-se, branza trebuie apoi sa dospeasca. Trebuie, de asemenea, multa atentie la cantitatea de sare care se adauga la putina. Noi punem un strat de branza si unul de cas framantat, apoi inca unul si-asa mai departe pana se umple putina. Ei bine, branza asta e foarte gustoasa cu ceapa si, obligatoriu, o galeata de vin!”

Nu prea il vad pe distinsul universitar golind o galeata de vin, insa-i admir efortul de a recompune imaginea unui timp ireversibil.

Profesorul mai toarna o dusca de saperavi in paharele goale, eu adulmec, vrajita, parfumul nectarului georgian, constatand cum peisajul de dincolo de fereastra vagonului (paduri de mesteceni, cantoane, franturi de timp tomnatic) devine o ciclorama alergand tot mai incet in sens invers miscarii trenului. Omul din fata mea scoate o tigara scurta, cu filtru infundat („papirovka”, in ruseste), cum rar se mai fumeaza in Rusia, si gestul acesta ma duce cu gandul inapoi la printul Miskin al lui Dostoievski, conversand intr-un tren care taia Siberia acum mai bine de o suta de ani… („Intr-un sfarsit de noiembrie, pe moina, un tren se apropia in viteza de Petersburg. Era atata umezeala si ceata, incat cu greu se luminase de ziua. Intr-unul din vagoanele de clasa a treia, chiar langa fereastra, se pomenisera stand fata in fata doi pasageri, amandoi tineri, amandoi aproape fara bagaje, amandoi cu figurile destul de interesante, in sfarsit, amandoi dornici sa infiripe o conversatie…” (Idiotul – F. M. Dostoievski))

Chiperii nepoatei lui C. Stere

Parca ghicindu-mi gandul, Valeriu Mosneaga imi povesteste despre muraturile toamnei pe care bunica lui le pregatea in noiembrie: „Stiti, ea facea chiperi (ardei) murati cu morcovi si vanata umpluta. Ce era deosebit? In Basarabia, chiperii se umplu cu varza si au gust acru. Bunica punea doar morcovi taiati marunt, ce dau gust dulce-acrisor muraturilor. Toata familia se mandreste cu reteta aceasta! Cumnata mea, Liliana, stranepoata lui Constantin Stere, originar din judetul Soroca, se duce la piata si intreaba: „Da’ muraturi cu morcovi (chiperi) ai ?”, la care vanzatorii ii raspund: „Cu morcovi – nu se face”. Atunci, ea parca abia asteapta sa-i dea replica, taios: „Voi… nu stiti!”. Liliana e talentata sa prepare nahut cu carne. Nahutul e un bob mai mare, ca fasolea. E pufos si se fierbe foarte bine. Dupa ce a fiert, se da la cuptor impreuna cu carnea. In Basarabia, nuntile traditionale incep cu o gustare si se termina cu nahut – un fel de mancare caruia i se mai spune si skulokova, un fel de „sculatoare” – semnal de plecare pentru meseni… La cate nunti dintr-astea am fost si inca m-as mai duce, dar nu prea e timp, cum v-am spus…”

Textele Simonei Lazăr le mai găsești AICIAICI și AICI

Pe Valentin Țigău îl mai puteți citi AICI

,