Vlad Mărgăritărescu: Cornul de Aur

Written by

De la Karakyoi, barca a pornit grăbită în zgomotul asurzitor al podului. Sărea peste valuri, împinsă de vânjozitatea braţelor unui ramagiu îmbătrânit cu lopeţile în mână şi înnegrit de biciuirea amalgamului de vânt şi soare.
CORNUL DE AUR. Se-ndreptă apoi printre corăbii şi vapoare, în largul liniştit al Cornului de Aur. Plutea acum ca un gând paşnic peste apa în care s-a oglindit în timpuri o istorie vitează şi o viaţă pitorească. Era ora când soarele dăruitor din plin vărsa în raze minunate belşugul său de aur. Cornul întreg strălucea. Printre catargele amărâte ale caicurilor curgeau galbenii ca dintr-un pumn binefăcător. Era potopul fericirii.
Ramagiul, slăbind efortul braţelor, lăsă barca să înainteze fără să zbârlească apa. Plutea pe o oglindă în fundul căreia se zăreau teşite – prin urzeala imaginaţiei – corăbiile genoveze, navele turceşti sau bizantine, scufundate de tăria focului grecesc. Cadavrele unei istorii mari.
Pe malul stâng, Stanbulul, decorat cu minarete şi cupole, se ghemuia în braţele luminii de apus. Se auzeau din el suspine. Durerea pentru moartea recentă a unei vieţi de colorit şi de iubire va dispărea cu greu. În faţa ştreangului modern şi sub călcâiul hotărât al unei civilizaţii forţate, ea reprezintă o crudă tragedie.
Pe malul drept, ca nişte turme nesfârşite de oi ascunse în verdeaţă, se înşirau alene mecetele turceşti.
CYPRII EYUBULUI. Barca înainta în contra razelor din cer. Se lupta greu cu ele, la fel ca ochii noştri. Înaintăm totuşi asaltaţi din când în când şi de fiorii răcelii de amurg. Cyprii Eyubului mişcându-se grav, din sobrietatea şi aplecarea lor, măreau răceala serii. E trist Eyubul în amurg. Un fel de oază a eternităţii. Răceala morţii de sub el a încolţit la soare în măreţul sobru al cyprilor şi în imobilitatea albă a pietrelor mortuare. O solidaritate universală a sentimentului de duioşie s-a închegat în jurul lui. Lotti e promotorul.
Fără să oprească, barca s-a întors uşor. Vântul de seară, stârnit dinspre Bosfor, o legăna plăcut. Am lăsat în urmă un cer stins, de noapte. Luceafărul râdea deasupra lui Cydaris şi Barbise, Cyprii Eyubului fâşâiau ca stafiile. De teama nopţii şi a morţii, albatroşii zburau spre cer.
În armonia acestei tăcute simfonii nocturne, luminile Stanbulului apăreau ca o nădejde.

Citeste mai multe pagini de calatorie pe Blogtrotter, blog de turism

, ,