Un text de CORNELIA FLOREA

Orice calatorie in vestul tarii traverseaza, neindoielnic, autostrada. Mai spuneam si cu alte ocazii ca autostrada spre Pitesti, desi nu este Autostrada Soarelui, e macar a Florii Soarelui. La orizontul campului, Dealurile Subcarpatice par umbre tihnite.

Calatoria catre Vidin (cunoscut si sub vechiul nume romanesc Diiu), inainte de a traversa noul pod al infratirii romano-bulgare de peste Dunare, traverseaza un stramos de peste Olt, la Slatina.

Podul acesta are ceva istorie: a fost inceput de Bibescu si a fost terminat de regele Carol I. Este al doilea pod de fier peste Dunare, dupa cel de la Cernavoda.

Un stol de cormorani il traverseaza in zbor. Pana la Dunare, am traversat pe rand Argesul, Vedea, Oltul, Oltetul si Jiul.
La Craiova trecem pe bulevardul Henry Ford. Fosta fabrica Oltcit // Daewoo a fost preluata in 2007 de Ford.
Indicatorul catre Curtile boierilor Jieni va fi luat in seama cu alta ocazie. Nici dulceata pepenilor de la Dabuleni insirati pe ambele parti ale drumului nu este testata in acest itinerariu.

Podul de la Vidin apare in zare ca o suita de corabii intinsa pe 2 km. Cand am trecut invers, de la Vidin la Calafat, prin 2009, tin mine ca am platit o caruta de bani pentru ferryboat.

Pe malul bulgaresc se vorbeste romaneste si inca o romana corecta gramatical si cu logica istorica. Cartierul Cumbair – numit de bulgari si Cartierul Vlah – numara aproximativ 4000 de romani. Adesea, in vocabularul lui Ivan isi fac loc cuvinte ca: „Mana!”, „Iete!”, „indarat”, „eu gandesc ca…”, „mergem acolo pe picioare”.

Ivan Alexandrov este unul din reprezentantii Asociatiei Vlahilor din Vidin. Ivo Grigoriev – medic chirurg ce salveaza vieti la Spitalul de Urgenta – este presedintele Asociatiei Tinerilor Etnici Romani AVE din Bulgaria. El spune cat de greu este sa iti pastrezi limba departe de tara.

Voi aminti doar interdicţia, specifică Evului Mediu, de a cânta cântece româneşti în public, la festivaluri folclorice. Orice vorbă românească este prohibită. Astăzi, într-o ţară membră a Uniunii Europene! Sunt acceptate doar instrumentele, vocile niciodată! Faţă de această revoltătoare discriminare, de care UE se preface că nu are cunoştinţă, acţiunile intolerante ale primăriei din Vidin sunt mici înţepături amicale… Au venit oamenii primăriei şi ne-au azvârlit tabla din faţa asociaţiei, pe care era scris „Uniunea Etnicilor Români”, sub justificarea că primarul Ghergo Ghergov nu poate tolera o inscripţie românească, în centrul unui oraş bulgăresc.

In Vidin, un oras nu foarte mare (al 19-lea al Bulgariei ca numar de locuitori), la ultimul recensamant s-au declarat 7 vlahi. Restul au fost incadrati la „altii” (drughi) pentru ca pe listele recenzorilor etnia vlaha nu era mentionata. Nu exista scoala si nici alt fel de institutii in limba romana. Multi dintre ei nu stiu scrie si nici citi romaneste, dar vorbesc corect limba, cu multe regionalisme oltenesti sau cu arhaisme. Intre ei se numesc „rumani”, iar bulgarii le spun „vlahi” (in sensul de „bulgar paros”). Oricum, il citeaza cu mandrie pe Nicolae Iorga care a spus ca „Romanitatea s-a nascut la sud de Dunare.”

Vidin a aparut pe locul vechii asezari celtice Dunonia, peste care s-a construit orasul roman fortificat Bononia, important centru al provinciei Moesia Superior. In timpul lui Aurelian, Vidinul era in teritoriul Daciei Ripensis. Slavii au numit orasul Badin sau Bdin, din care a evoluat Vidin-ul de azi.

Intre secolele X-XIV turcii construiesc cetatea Baba Vida, azi fortareata fiind principala atractie a orasului.

În 1356, țarul bulgar, Ivan Alexandru a izolat Vidinul de monarhia bulgară, și l-a numit pe fiul său, Ivan Srațimir (1356-1396), conducător absolut al noului Țarat de Vidin. În 1365, Țaratul de Vidin a fost ocupat de cruciații maghiari. În timpul stăpâniriimaghiare, orașul a fost cunoscut sub numele de Bodony, dar ocupația a durat puțin timp, maghiarii fiind alungați de Vlaicu Vodă, vărul și cumnatul Țarului, care a ocupat Vidinul și a negociat cu maghiarii revenirea pe tron a lui Ivan Srațimir. În 1393întreaga Bulgarie, împreună cu regiunea înconjurătoare, a fost ocupată de Imperiul Otoman. Otomanii au cucerit apoi și despotatele Dobrogei, Prilep și Velbajd. Independența Vidinului nu a fost de lungă durată. În 1396, Ivan Srațimir a trimis soldați pentru a lupta împotriva otomanilor. În urma înfrângerii în fața acestora la Nicopole, Vidin a căzut în cele din urmă în mâinile otomanilor conduși de Baiazid I, ca pedeapsă pentru rolul lor în desfășurarea ostilităților. La vest de Timoc, Constantin al II-lea, fiul lui Ivan Strațimir și al Anei, își păstrează stăpânirea până la moartea sa survenită în anul 1422, fiind sprijinit de Mircea cel Bătrân. L-a ajutat pe vărul său Frujin (fiul lui Ivan Șișman) în răscoala împotriva Imperiului Otoman.

(Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vidin)

Explicatii istorice despre Vidin, foarte bine inchegate, puteti citi in linkul de mai jos (treceti cu rabdare peste lunga introducere pentru ca merita ce veti afla). O importanta viata culturala infloreste la Vidin cu ajutorul Teodorei Basarab – fiica lui Basarab I, casatorita cu Tarul bulgar Ioan Alexandru. Parasita de sot pentru o evreica din Tarnovo, Teodora se calugareste sub numele de Teofana pentru a evita un razboi intre romani si bulgari. Taratul se imparte intre Tarnovo si Vidin, unde ea se retrage.

„Pe domniţa Teodora Basarab, devenită mai apoi maica Teofana, o vedem ca pe o altă Ana lui Manole, pe care nu soţul, ci tatăl ei, o zideşte la temelia statului român.”

Despre Teodora (Teofana) Basarab

Este si o legenda cum ca ar fi fost trei surori: Vida, Kula si Gampa, Vida ramanand nemaritata, dupa numele ei fiind botezata si fortareata.

In curtea interioara a cetatii si pe zidurile sale isi expune lucrarile artistul Aleksander Proinov. Lucrarile sale isi gasesc bine locul in acest cadru si invita la visare.

O frumoasa sinagoga, a doua dupa cea din Sofia, a avut o viata scurta spre inceputul secolului XX. Azi ea nu este decat o ruina plina de tristete.

O mica plaja este folosita pentru bronzat de catre localnici. Desi stabilesc complice cu Camelia sa dam si noi o fuga dimineata la „balta”, planurile nu sunt duse la indeplinire.

Admir noul pod si de pe metereze si ma gandesc ca „mii de ani i-au trebuit” omenirii sa lege cele doua maluri.

Ascunsa discret – si greu de gasit daca nu ai un ghid – este biserica Sf. Parascheva, o biserica ingropata asemeni unui bordei, ridicata (sau ingropata, in cazul de fata) de catre Matei Basarab prin secolul XVII. Moastele sfintei Parascheva ajung la Vidin in 1393, mutate de la Tarnovo in urma ocupatiei turcesti. In 1641 moastele sunt aduse de Vasile Lupu de la Istanbul la Iasi, unde sunt si azi, prilejuind pelerinajul din 14 octombrie la care participa pelerini din toata tara.

Biserica a fost inchisa pana acum cativa ani. Urmele frescei dovedesc ca in trecut culorile bucurau zidurile. Acum au ramas doar umbrele vechilor picturi. Nu s-au facut sapaturi arheologice pentru a se stabili vechimea bisericii.
Nu a scapat nici apelor Dunarii, atunci cand au inundat-o in 2006.

Unul din personajele care s-au perindat pe la Vidin a fost si Osman Pasvantoglu – celebrul „pasa de Vidin”. Un film cu „temutul talhar” este Rapirea fecioarelor, unde rolul lui Pasvantoglu este interpretat magistral de George Constantin.
În secvențele de început ale filmului se specifică următoarele: „Începutul veacului al 19-lea… Cete de turci, conduse de temutul Pazvanoglu, pașă din Vidin, jefuiau sălbatic Țara Românească, fără să întîmpine nici o împotrivire din parte cîrmuirii fanariote.”.
Pazvantolgu a incendiat Craiova in 1800 cand din 7000 de case au scapat doar 300. La 27 aprilie 1802, trupele de talhari ale lui Osman Pasvantoglu au pradat Manastirea Polovragi. Legenda spune ca o comoara ascunsa de calugari s-ar gasi in abia Oltetului si azi.

Moscheea are in varful minaretului nu o semiluna, ci o inima.

O alta bisericuta veche si frumoasa este si Sf. Pantelimon ridicata de Vlaicu Voda (Sec. XII – XIII), mititica, pentru a se supune cerintelor turcesti care prevedeau ca biserica sa nu fie mai mare decat inaltimea unui spahiu calare. De aceea doua treimi se afla sub pamant.

Nu am inteles si nici nu am putut afla semnificatia oualelor de strut din biserici.

De vanzare nu sunt lumanari, ci „lumini”.
Prin secolul XVII biserica a fost transformata in depozit.

Un eveniment trist in istoria locurilor a fost in 1876 cand a avut loc Rascoala Timoceana. Timp de trei zile, romani, bulgari, sarbi, rusi si muntenegreni s-au rasculat impotriva ocupatiei turcesti. Turci au ars si jefuit 18 sate, din care paisprezece erau de romani si patru de bulgari. Despre rascoala s-a scris mai mult in presa vremii din Paris, decat in cea din Sofia.

Primaria este intr-o cladire cu 15 etaje.

Cladirile sunt asemanatoare celor de la Russe.

Ivan ne repeta, de cate ori trecem pe langa ea, ca „aceasta este singura statuie a soldatului invingator, dar trist pentru ca invinsii sunt fratii lui”.

Catedrala Sf. Dumitru este a doua catedrala ca marime din Bulgaria dupa cea din Sofia. Ea este construita peste un vechi cimitir.

Sambata dimineata, ca si la Odessa, vizitez piata locala.

Inteleg ca tocmai se trece printr-o „criza a rosiilor”, devenite obiect de contrabanda, pe malul romanesc fiind mai ieftine. Iata cum am ajuns sa vindem castraveti gradinarilor!

Ivan ne povesteste ca in fiecare dimineata isi face o turta de kaceamak. Nu intelegem despre ce e vorba pana nu ne arata un pachet in piata – era vorba de malai. Asa ca in bulgareste „o pui de kaceamak”.

Langa targ este si o „farmacie cu buruieni” (plafar).
Iarna, pe aceste locuri este „foc de frig”.

Muzeul de Istorie din Vidin este o veche Konaka, fosta „primarie” pe vremea turcilor.

La vreo 18 km de Belogradchik si 35 de km de Vidin este pestera Magura. Aflu despre ea la Muzeul de Istorie, din fotografiile desenelor rupestre. Lunga de 2,5 km, este ornamentata cu desene realizate cu guano (excremente de lilieci) reprezentand animale, plante, dansuri, etc.

Bradul cazut este cea mai mare stalagmita din Bulgaria (11 m inaltime si 6 grosime).

Capul de bour este evidentiat pe un sarcofag din secolele II-III. Vechea stema a Moldovei a fost primul motiv al unui timbru romanesc (1858).

Ivan ne da o tema de reflectare. Imparatul Traian este mai des amintit in istoria romanilor sub aspect pozitiv, desi a jefuit, in loc de a il aminti pe Imparatul Aurelian pentru ca a retras trupele romane din Dacia.

Tot de la Ivan aflu ca Imparatul Constantin cel Mare a reusit pentru o scurta perioada de timp sa construiasca un pod peste Dunare la Sucidava (sat Celei – Corabia de azi), urma piciorului sau pastrandu-se si astazi. Podul ar fi fost mai impozant decat cel al lui Apolodor din Damasc de la Drobeta.

„Vidinul nu-i Berlinul!” spune o vorba si asta pentru ca aici sarcofage vechi stau sub soare si ploi, etalate privirilor si mintilor interesate, nu sub cheie ca la Pergamon.

Cavalerul trac, un sincretism dintre zeii romani si credintele locale, balcanice, apare adesea in reprezentarile de secol II-IV. Pe criterii etnologice, Ion Ghinoiu il identifica cu Sfantul Gheorghe.

Muzeul de Arta ofera si el surprize. In interiorul sau sunt expuse lucrari de Rembrandt, Goya, Delacroix si artistul bulgar Ilia Petrov.

O pictura din crasma de la gara ma trimite cu gandul la Perinita.

Pe campul unde in 1878 stramosii plecau capetele turcilor, acum isi inalta fruntea floarea soarelui.

La Smardan s-a ridicat un monument cu ajutorul asociatiei Vlahilor din Vidin. Smardanul original se gaseste acum pe harta ca Inovo, insa numele ii este purtat de numeroase alte localitati din Romania.

„Atacul de la Smardan” l-a pictat in mai multe tablouri si Nicolae Grigorescu.

O cruce de metal de 1,2 tone aminteste de cei peste 16.000 de ostasi ce au luptat la Smardan. Carol Davila a fost medic de razboi, ingrijindu-i si pe romani si pe turci. Este o propunere ca o strada sa ii poarte numele in Vidin.

Un loc linistit, dar plin de evenimente incarcate cu numeroase semnificatii, este Albotina, o poiana la poale de stanca cu chilii asemanatoare celor de la Ivanovo.

Ivo povesteste despre Albotina, spunand ca denumirea vine de la „un bot alb” – un colt de piatra alb. Chiliile de aici au fost sapate in piatra cam in aceeasi vreme cu cele de la Ivanovo. Aici, la Albotina, era o manastirea „de maicuti” (cum zice Ivo), unde si-a trait ultimile clipe din viata si fata lui Basarab I, cea de care aminteam mai devreme – Teodora – Maica Teofana.

„Hora mortilor se facea si pe timpul tracilor si se facea la 40 de zile dupa ce murea mortul. La 40 de zile se dezgropa si se facea hora cu el.” spune Ivo. Obiceiul s-ar mai pastra prin unele sate din Serbia. In locul mortului, este imbracat cineva cu hainele mortului si danseaza ca si cum ar fi mortul.

La Albotina, in a doua zi de Paste se juca aceasta hora – manifestare sui generis. Hramul vechii manasiri era tot de Invierea Domnului. Venea fiecare sat cu fanfara lui. Erau 8-9 fanfare si cantau ce ii placea mortului candva.

Se mai spune ca cine doarme noaptea dintre prima si a doua zis de Paste in acest loc, se vindeca de orice boala ar suferi. La fel, in a doua zi de Paste este ziua Frasinelului – o planta frumos mirositoare – iar daca vei culege aceasta planta de ziua ei, te vei vindeca de ce ai suferi.

Peretii vechilor chilii sunt innegriti din ordinul vechii securitati bulgare, prin anii ’80, cand aici au fost arse cauciucuri pentru a sterge si ultimile urme de pictura rupestre. Viata de sihastrie de aici s-a asemanat cu cea din Muntii Buzaului.

„Cuvântul vlah, în sine, nu este cuvânt rău. Ceva mai mult, acest cuvânt, ştim noi, are o bază istorică mai veche, dar aparţine istoriei. Noi între noi niciodată nu ne-am denumit vlahi precum niciodată la Dii nu zicem Vidin. Fac o analogie între cei doi termeni pentru că există terminologie specific românească, noi ne denumim rumâni şi e normal şi firesc pentru că asta este şi transcripţia veche care era de Rumânia. Unii susţin că ideea de vlah ar fi o idee care ar reprezenta rădăcina noastră. O fi şi aşa, dar până la sfârşit nu au dreptate pentru că rădăcina noastră e rădăcina
românească, aşa cum ne ştim noi, cum noi ne zicem între noi. Vlahi ne-au denumit alţii”.

citat dintr-un interviu realizat cu Ivo Gheorghiev, preşedintele Uniunii Etnicilor Români din Bulgaria AVE, n. 1969 în Rabova, informaţie din 28.06.2009
(sursa: http://www.etnosfera.ro/pdf/2011/1/04.pdf)

Si-a lasat urmele (de scoici) pe aici si vechea Mare Sarmatica.

De la Albotina trecem un deal si ajungem la Fundeni. Nicicand nu am gasit mai nimerit acest toponim. Satul Fundeni mai este locuit de 7 oameni si cu greu l-am fi gasit daca nu am fi fost indrumati.

Este posibil sa fie cel mai sarac sat din UE. O pensie e de 150 de leva (75 euro). O femeie singura, ramasa fara sot si fara copii (unul mort si celalalt plecat la un oras) isi asteapta sfarsitul.
„Poate sa iti moare mama, sa iti moara tatal, dar sa iti moara copilul… asa ceva e cel mai crud. Sa fac pomana? Cu ce cand eu nu am ce pune in oala?” Eu ma intreb si cui ar putea imparti in pustietatea de acum… Un adanc sentiment de tristete iti lasa in suflet intalnirea cu un astfel de om.

Satul Rabova se afla la vreo 30 km de Dunare. A mai fi un sat cu acest nume in Macedonia. Rabova ar insemna „lumea rara”. Aici il intalnim pe Filip, tatal lui Ivo. Invingand o boala adesea mortala, ne primeste in curtea sa cu sirop de visine si cu slata de castraveti si branza de oaie.

Romanii din Vidin si din satele din imprejurimi sunt dornici de oaspeti si cand se pornesc sa iti povesteasca una-alta, cu greu ii opresti.

Parasesc cu ganduri de revenire tinuturile Vidinului si pastrez cu drag in memorie intalnirile prilejuite de aceasta calatorie.

Un ultim popas il facem pe drum la Maglavit, in apropiere de Calafat. Locul devine unul de pelerinaj dupa ce Petrache Lupu – un cioban sarac – l-a vazut de trei ori pe Dumnezeu. Piatra de temelie a manastirii Maglavit se pune la 14 septembrie 1938. In vremea lui Becali se termina si acoperisul. Fiul cel mic al lui Petrache Lupu a fost botezat de catre Carol al II-lea, reprezentat de catre un general.

Toponimia Maglavitului ar insemna loc cetos, lipsit de vizibilitate si ca urmare corabiile se impotmoleau din cauza cetii in apele Dunarii sau poate insemna si multe vite.

Un indicator te duce catre salcia martora a intalnirilor lui Petrache Lupu cu Dumnezeu. Salcia, insa, este un plop.

Tufe de canepa marginesc drumul.

Maglavitul se mai umple de lume la Sf. Marie Mica – 14 septembrie, dar nu ca pe vremuri, de cand a ramas si vorba „e lume ca la Maglavit”, pe cand se strangeau si 1 milion de oameni.

, ,