Valea Loarei – Valea Regilor

A trecut un deceniu de când Valea Loarei – Valea Regilor – a intrat în patrimoniul inestimabil al omenirii, cu tot, cu castelele şi istoriile ei. Memoria celui mai lung fluviu al Franţei concurează doar cu memoria oamenilor care au trăit, s-au iubit, au construit, s-au luptat şi din nou au iubit, pe ţărmurile lui. De la uluitoarele grădini de la Villandry până la scara dublă davinciană de la Chambord, de la statuile umbrite din Lude la umbrele musche­tarilor de celuloid din Chaumont, de la istoriile de vânătoare de la Che­verny la cele de iubire, intrigă, gelozie şi moarte de la Chenonceau – Valea Loarei e un diamant cu o mie de feţe.
Istoria castelelor de pe Valea Loarei este foarte lungă, dar cele mai cunoscute dintre monumentele ei sunt legate de prezenţa pe ţărmurile fluviului a Casei de Valois, dinastie care începe în 1328, cu Filip al VI-lea, şi se încheie în 1589, o dată cu moartea lui Henric al III-lea, fiul Catherinei de Medicis.
Pentru o vreme, la începutul secolului al XIV-lea, când Parisul era răvăşit de războiul civil, delfini şi regi, eroi şi strategi s-au refugiat în castelele de pe ţărmurile generosului fluviu. Într-o Franţă tăiată în două, cu Reims – unde se găseşte catedrala consacrată a încoronărilor – rămas de partea cealaltă, un rege precum Carol al VII-lea (refugiat la castelul mamei sale, Yolanda de Aragon, în Melun-sur-Yevre) ar fi rămas în veci neîncoronat dacă nu l-ar fi aflat aici Jeanne la Pucelle, Jeanne D’Arc, neînfricata, care să-l ridice şi să-l poarte alături de ea în epopeea-i victorioasă.
În scurtul său destin, eroina, care a fost ri­dicată la rangul de cavaler în Melun-sur-Yevre, a locuit pentru scurtă vreme şi la Castelul Sully-sur-Loire (iarna 1429-1430), de aici pornind în ultimul ei asalt, înainte de a fi capturată. Rămânând în aceeaşi epocă a lui Carol al VII-lea, să mai notăm că donjonul din Loches a fost ofe­rit ca reşedinţă uneia dintre frumoasele epocii, favorita regelui, Agnes Sorrel. Pentru castelana din Loches gătea cel mai cunoscut (azi) bucătar din Evul de Mijloc, însuşi Guillaumme Taillevent, cel care a lăsat posterităţii primul manuscris cu reţete culinare redactat în limba franceză. (Partea asta cu protocronismul este contestată de vecinii elveţieni, care au găsit la Sion, acum vreo două decenii, un manuscris mai vechi cu un secol şi ceva, care conţine aproape aceleaşi reţete, într-o redactare mai sărăcăcioasă; manuscrisul din Elveţia a fost scris la comanda arhiepiscopului de Sion, iar cercetătorii lui susţin că Taie-Vânt nu era decât un simplu copist. Deh, orgolii!)
Pe firul istoriei, ca şi pe firul apei, castelele şi poveştile lor uluitoare se succed. Amboise, de exemplu, îşi leagă numele de Ludovici (al XI-lea şi al XII-lea), de Carol al VIII-lea (care-l îmbogăţeşte cu mobilă şi tapiserii rare), dar mai ales de Francisc I, socrul Catherinei de Medicis, care-l aduce din Italia pe Leonardo da Vinci şi-l instalează în castelaşul de mai sus, la Clos-Lucé. Până-n ziua de azi, aveam să-mi dau seama trecând prin Amboise, locuitorii oraşului povestesc de celebrul lor vecin „din deal”, „pictorul Leon”. Adică Leonardo. Da Vinci.
De numele lui Francisc I sunt legate marile reuşite arhitecturale ale Renaşterii din Franţa începutului de secol al XVI-lea. El îmbogăţeşte Blois şi Amboise şi, de dragul mai tinerei lui metrese, Diana de Poitier (care avea să-i fie apoi amantă fiului său, Henric al II-lea), renovează Chenonceau, frumosul castel aruncat peste apa Râului Cher (de unde şi, mai târziu, apelativul comun „cher”, adică „drag” – după unii, „scump” – după alţii). El antamează şi proiectul gigantesc al Castelului Chambord, pe care cronicarii vremii l-au numit „palatul-cetate”. Pavilionul central, numit „donjon”, este tăiat de două galerii în cruce, care delimitează patru apartamente pe fiecare etaj. Ceea ce uimeşte la Chambord este însă scara în dublă spirală – asemeni lanţului ADN, am zice azi – creată de Leonardo da Vinci special pentru acest proiect. Chambord e, într-adevăr, un castel-gigant, dar regele nu venea aici decât la vânătoare. Multă vreme, chiar şi preşedinţii Franţei l-au folosit tot ca reşedinţă de vânătoare, iar câteodată aici se organizează expoziţii şi simpozioane cu temă cinegetică.
Multe dintre castelele de pe Valea Loarei au ră­mas în proprietatea moştenitorilor vechilor fa­mi­lii (ori au fost cumpărate de altele noi). Câteva dintre ele au intrat însă în administraţia statului, pre­cum Azay-le-Rideau, în 1905, Chambord, în 1930, Talcy, în 1933, Chaumont, în 1938. Toate însă, de un deceniu încheiat, sunt trecute în patri­mo­niul UNESCO, ca valori inestimabile ale uma­nităţii.