La Chamonix, cu semizeii printre turişti

Written by

La Chamonix, nu te duci să stai de vorbă „la pertu” cu Mont Blanc, vârful cel mai înalt din Europa, mai ales că localnicii îi spun „La Dame Blanche”, „Doamna Albă”. Chamonix e un spaţiu în care şi lorzii pătrund cu respect, pentru că e locul de unde începe o altă democraţie, cea a muntelui, inaugurată în 1876 de doi francezi: Jacques Balmat şi Michel Paccard.

Această prezentare necesită JavaScript.

Nimic mai neinspirat decât să ieşi din hotel, la Chamonix, cu schiurile în picioare şi aere de miliardar. În următoarele două ore, un accident banal, pe pârtie, te poate transforma în cel mai nefericit cerşetor al mi zericordiei franceze. Un spital, o targă, o mască de oxigen îţi redau, fatal, conştiinţa condiţiei umane. Aşadar, la Chamonix, începeţi-vă ziua cu graţie şi modestie. Aici, în afara vilelor de două milioane de euro, totul se împarte egal. Chiar şi norocul.

Nu putem nega. Chamonix intimidează totuşi cu vârfurile apăsătoare de unde se poate porni oricând un tsunami alb sau cu poveştile despre ghizi şi alpinişti morţi în încercarea de cucerire a „acoperişului Europei” (pe care am avut şi noi norocul să urcăm). E un oraş cu 10.000 de locuitori – vara şi 100.000 – iarna. Un burg montan cu şcoală de ghizi şi pluton de jandarmi. Uşor plicticos, am spune, pentru schiorii grăbiţi, însă mereu primitor şi proaspăt pentru cei care caută un munte şi nu o uzină de schiuri; pentru cei care vor să privească, noaptea, luna aşezată pe crestele din jur, cu un pahar cu rachiu de ienupăr în mână şi-o tartiflettă în gând. Dintre toate staţiunile de schi din Alpii Francezi, eu aş alege oricând, cu ochii închişi, Chamonixul, locul în care trăiesc Monique, primul meu instructor de schi din Alpi, şi domnul Groza, recepţionerul fără cusur de la Hotelul Les Aiglons. Ambii, români cu inimi aşa de calde, că ar topi până şi gheţarii…
La Chamonix, nimic nu e obligatoriu, dar totul devine obligatoriu. În primul rând, ski-pass-ul ieftin, cu care poţi schia, cu aceiaşi bani, nu doar sub Mont Blanc, dar şi în apropiere, la Mégève, ori în Italia, la Courmayeur, ori de partea cealaltă a Tunelului… „Libertate, egalitate, fraternitate.” Recent, oamenii politici au vrut să reglementeze Mont Blancul. Să pună permise speciale pentru urcare. Dar Chamonix a spus: „Nu! Muntele trebuie să rămână un spaţiu liber”. De aceea, probabil, acolo, sacrul e ceva cotidian, iar semizeii trăiesc în simplitate printre turişti. Ei sunt fie ghizi care au urcat pe Everest, fie monitori de schi care au câştigat Cupa Franţei…
Acolo, sus, depăşind vanităţi şi bariere sociale, ei au înţeles ceva care nouă ne scapă: simplitatea, modestia, curajul. La Chamonix, aproape tot ce se vede e istorie şi monument care trebuie văzut, încercat. De exemplu, celebra telecabină Aiguille du Midi, care suie până la 3.841 m, unde poţi bea o cafea salutându-te de la distanţă cu… Mont Blanc; ori o sesiune de cumpărături la Refuge Payot din centrul oraşului, ori la Alpage des Aiguille, cu al lui „must” de cârnaţi şi brânză de Beaufort; sau o cutie de ciocolată pe care (ţi-)o dăruieşti, la magazinul Madame Ancey… Nu pot fi scoase din program plimbările printre chalets-urile vechi, cum ar fi celebra „Butterfly” cu decor de operă, construită de un anticar meloman; sau, cabana numită Stavisky, unde s-a sinucis, în anii 1930, celebrul escroc căutat de poliţie…
Altfel spus, pe scurt: în fiecare an, la Chamonix, poţi fi unul dintre cei două milioane şi jumătate de vi zitatori. Iarna, pe turişti îi aşteaptă 350 de monitori de schi, 170 km de piste, 115 restaurante, un cazinou. Merită!
Fotografii: Tudor Cireș
(publicat initial in Jurnalul National)

,