Text: Tudor Cireş
Nimeni nu mai vorbeşte, azi, despre pelerinaje religioase în locuri marcate de evenimente biblice. Mă gândesc la acele pelerinaje pornite dintr-o chemare adevărată, fără vreo conotaţie turistică (azi, noţiunea de “turism religios” a devenit, oricum, abstractă). Pelerinajele făcute cu piciorul sunt cele mai adevărate; ele repetă drumurile biblice ale Mântuitorului, ale Apostolilor şi ale Sfinţilor, punându-ne la încercare voinţa şi devotamentul creştin. Marile pelerinaje, de zeci şi chiar sute de kilometri, cheamă pocăinţa şi cu cât sunt mai lungi şi mai istovitoare, cu atât mai mult ne pot apropia de iertarea păcatelor. Am întâlnit nenumăraţi pelerini români la Muntele Athos: mireni însoţiţi de un preot care le tălmăcea tainele mănăstirilor ortodoxe; creştini care se supuneau de bunăvoie regulilor deloc uşoare ale rugăciunii călugăreşti. Pentru mulţi, era momentul de vârf al vieţii creştine, semnalul unei transformări morale fundamentale. Pentru alţii, era răspunsul la o întrebare apăsătoare sau doar împlinirea unui demers intelectual.
Mi s-a-ntâmplat, chiar săptămâna aceasta, să întâlnesc preoţi şi călugări români, plecaţi în pelerinaj pe urmele Sfinţilor. Erau de la Mănăstirea Sf. Ioan Casian din Dobrogea şi urmau calea apostolilor, în Cipru. Erau însoţiţi de un vechi prieten comun, scriitorul Cornel Galben din Bacău. Drumurile noastre s-au intersectat de mai multe ori, în Cipru, fără să ne întâlnim cu adevărat în cele zece mănăstiri bizantine din munţii Troodos, protejate, pentru valoarea picturilor, de UNESCO. Nu doream să ne vorbim, pentru ca ne respectam intimitatea în care ne străduiam să putem comunica cu Dumnezeu.
La Kykkos, unde se află una dintre cele trei icoane ale Fecioarei Maria cu Pruncul pictate de Sfantul Evanghelist Luca, dar şi importante danii primite din Moldova şi Valahia, am întâlnit, iarăşi, călugări români originari din Bucovina, azi, slujitori în cea mai mare şi mai frumoasă mănăstire a Ciprului. Legenda spune că icoana Maicii Domnului de la Kykkos a fost adusă de la Constantinopol, în zorii secolului al XII-lea, pentru a-i vindeca de boli trupeşti şi sufleteşti pe creştinii din insulă.
La începuturile creştinismului, drumurile pelerinilor erau parcurse în săptămâni, luni şi ani. Sfinţilor Apostoli Paul, Luca şi Barnaba, care au încreştinat insula, probabil că le-a luat mult timp să călătorească de la nordul la sudul Ciprului. Această distanţa poate fi acoperită, cu maşina, în câteva ore. Turismul religios, un rău necesar, acordă o şansă pentru fiecare. Putem vedea, din autocar, cupolele bisericilor spunând că “am fost acolo”, ne putem fotografia, la intrare, sau chiar lângă icoane, scăpărând câte un flash, când nu suntem spravegheaţi; putem să aprindem lumânări, să dăm acatiste ori să punem bani în cutia milei, fără nici un fior religios. Dar, astfel, nu vom fi pelerini. Pelerinajul religios e cu totul altceva.

, ,