Înainte, piața bisericii, la stânga, palatul ducal, la dreapta «Torre dell’ orologio», în față, cellalt turn, «il campanile». Singur San-Marco oferă priveliștea nostimă a unei biserici, care -și are turnurile de-o parte, cel cu clopotele alăturea, la o parte cel cu ceasornicul. Acesta din urmă, restaurat probabil în timpurile din urmă, e boltit și face loc uneia din căile cele mai frecventate ale orașului, aceea care duce la vechiul «ponte di Rialto». La capăt, o mică platformă pe care se înalță un clopot uriaș: doi gladiatori de același metal bat ceasurile cu ciocanele lor înverzite. Și, profilându-se pe ceriul albastru, așa de dulce, al Veneției, cei doi coloși bătând în clopotul peste care veacuri au trecut, produc un efect neobicinuit și fantastic. Leul venețian cu fața lui maiestoasă și liniștită, cu aripi pe spete, pare că pândește, aurit și împodobit, deasupra anticului ceasornic, care de la 1496 până acum socoate mersul necontenit al vremii, schimbătoare și veșnică. Un potop de gânduri mi se repede în minte la priveliștea turnului anticei basilice a sfântului Marco: câți oameni feluriți, câte priveliști deosebite a văzut splendidul leu de aur de pe înălțimea turnului cenușiu!
În alte vremi vechea Veneție, Veneția cea vie, dogele în haine de fir asistând la liturghie, în mijlocul senatorilor și Inchizitorilor, ale căror stale și acuma-i așteaptă încă sub baldachinul de marmură neagră, oștirile republicei defilând sub umbra porticelor, cu halebardele în mână și pumnalele lucrate fin la coapsă, ambasadorii străini, Persanii cu căciuli țuguiete, liniștiții burghezi din Nurenberg, Genovejii fudui, țiind să se plece înaintea maiestății dogelui viteaz și încercat, a senatorilor cu barba albă, a crunților Inchizitori. Acum tineri cu trandafiri în piept, cu plastron crocmolit și barba în colț se abordează cu «Dis donc» al Parizienilor, Venețiene cu turnură și rochii albe trec sub poarta boltită și un individ fără nume colportează în cutii de chibrituri broaște țestoase, țipând în franțuește:
Du torti vivant, torti, torti, Moussie!
Ce o fi zicând bietul leu de aur de barbele ascuțite, pălăriile cu o gradină în vârf și negustorii de «petit torti vivant»!
Cellalt turn e zidit în cărămidă, cu un vârf ascuțit, deasupra căruia plutește un înger uriaș, cu aripile de aur, blagoslovind Veneția. De pe înălțimea celor 98 de metri ai lui, orașul tot se vede, până ce ultimele palate se pierd în aer: un aer fraged, răcoros, fără miros sălciu de apă sărată se răsuflă și, din când în când, un curent de patchouli vine să-ți amintească faptul că ezistă o categorie de oameni cari au specialitatea vizitării monumentelor vechi. Te întorci: favorite – iar englejii. Păcat, era așa de frumoasă Veneția, văzută din înălțimea turnulul vechiu de 10oo de ani aproape! La temeliile urieșului de cărămidă, «loggetta», odăița unde halebardierii muiați în fier păzeau palatul dogilor, înșiră sculpturile lul Sansovino care împreună cu Girolamo Campagna sunt autorii mai tuturor statuilor venețiene. De jos când te uiti, vârful turnulul nu se mai vede: pare că sprijină cerul…
Va urma…
Citeşte şi
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (1) Aristocratica regină a Adriaticei
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (2) “Oraşul dogilor, numai, n-are birjari…”
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (3) “Boala cronică a unui târg de calici: bacşişomania”
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (4) “Painjenii veneţieni”
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (6) “Veneţia dogilor a încremenit”
Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (7) „San Marco resimte indigestia de bogăţii a cetăţii”
Despre Veneția si români citește și:
Jurnalul unei iubiri veneţiene. Vasile Alecsandri şi Elena Negri (1)
Alte articole despre Veneția:
Veneția – o cafea la „Florian”…
