Comori și peșteri fără fund, lacuri subterane și legende. Iată ce te așteaptă la Izverna, pe platoul Cloșanilor!

Mă fascinează să străbat România și să-i adun poveștile, ca să le aștern pe hârtie. Dacă ești atent, la fecare pas vei găsi ceva de ascultat, de privit, de reistorisit. Dar unele locuri mustesc de legende, ca și cum ai păși pe deasupra izvoarelor epice ale lumii, peste care Dumnezeu a presărat țărâna timpului, iar păsările au însămânțat-o cu iarba cuvintelor. Un astfel de spațiu binecuvântat este podișul carstic al Ponoarelor și tocmai acolo vreau să mergem acum, în locul de-i spune Canicea, un sat vechi, înglobat acum în satul mai mare al Izvernei. Ei, și cu Izverna asta îi o poveste și le-om zice acum, pe amândouă, împreună.

Sufletul satului Canicea

Biserica Sfinții Voievozi din Izverna (Canicea)
Biserica Sfinții Voievozi din Izverna (Canicea)

Să-ncep însă cu Canicea și cu biserica lui cea veche de lemn, lutuită, văruită și-acoperită cu șindriliță. Ridicată pe la începutul anilor 1800, de către Muhuță Sbârnă din Seliștea Izvernei, după dorința fiică-si, preoteasa Sara Dumitrașcu din Cloșani, se-„nrudește” cu cea (mai vechișoară) din Ponoarele ori cu cea din Costești – aiste trei părând să respecte același timp de arhitectură. E mititică și îngustă, în formă de navă și seamănă, de-o vezi doar dintr-o parte, dintre nucii și brazii de dincolo de drum, cu o căscioară de oameni bătrâni. Și tot ca o casă de oameni bătrâni, stă cu „ochii” țintiți către poartă, să vadă de se mai întorc feciorii plecați la capătul lumii, au ba. Clopotnița de lemn și draniță e mai încolo și stă-ntr-o rână. Dar e atâta pace în juru-i, că glasul cintezei din brad se aude clar și cristalin îmbrăcând satul tot în speranță.

Biserica din Canicea are hramul Sfinților Voievozi și-a fost folosită cândva și ca lăcaș de cult, și ca școală pentru copiii satului din platoul Cloșanilor. Către ușa mică urcă dintotdeauna câteva trepte de piatră și de-o parte și de alta a lor, cerdacul semiînchis servea de… sală de clasă. Aci ședeau copiii pe scăunele cu trei picioare, cu tăblițele de lemn învelite în ceară pe care învățau a desena buchiile.

Locul înverzit de unde izvorăsc legendele

Despre Izverna, viceprimărița Maria Căpăstraru, profesor de istorie, îmi zicea, cu vreo câțiva ani mai în urmă că ar veni numele de la verbul latin „verno, vernare”, care înseamnă a înverzi, deci loc înverzit. O altă variantă, cu origini slave, creditează ideea că ar fi vorba despre locul de unde izvorăște acea apă care străbate satul, mai ales că și peștera (unde e sursa apei) se numește tot așa. Împrejur sunt multe toponime slave, dar se explică și prin vecinătatea cu populațiile slave de la sudul Dunării. Și tot legate de acești vecini sud-istreni sunt și unele dintre legendele locului, precum cea a comorii Serbiei, ascunsă de Prințul Milan în peștera zisă și fără fund.

Ceva adevăr o fi și-n această poveste-a comorii, dacă ne gândim că Jacques Yves Cousteau însuși, marele explorator, a decis într-o zi să oprească explorările sale în Delta Dunării și să intre în peștera cea plină de secrete, încercând să le dezlege. Ei bine, comorile Izvernei sunt alt subiect asupra căruia vreau să m-aplec.

Comoara Prințului Milan și alte legende ale peșterii Izverna

 

Intrarea în peștera din Izverna
Intrarea în peștera din Izverna

Legenda spune că pe la jumătatea secolului al XIX-lea, doi prinți sârbi se certau pentru tronul patriei lor. Unul dintre ei, Milan (spune legenda), văzând că nu are sorți de izbândă, ar fi luat cu sine tezaurul Serbiei, cu gând să-l ducă în Polonia. Dar ajungându-l din urmă oamenii trimiși de fratele său, ar fi îngropat comoara în peștera Izvernei și-ar fi plecat mai departe. Ce s-a ales de el nu se mai știe, dar de întors e sigur că nu s-a întors. Alte istorii spun că legenda din peșteră ar fi aparținut regelui dac Decebal și-ar fi fost astfel ferită de romanii care căutau să ducă cu ei tot aurul Daciei. Nu știu cum a fost cu dacii și romanii, dar legenda legată de cei doi frați, principii sârbi, ar fi ușor demitizată în lumina datelor istorice. În realitate, cei doi frați, Milan și Mihailo, fiii lui Miloș Obrenovici (cel care, din fiu de țăran sârb ajunge să-ntemeieze o dinastie pentru tronul de la Belgrad). Milan a domnit 19 ani (1819-1839), dar, fiind foarte bolnav, alții au condus țara în locul lui. Stingându-se din viață, a urcat pe tron frate-su, Mihailo, care după trei ani a fost detronat, reușind să-și recucerească poziția de conducător al Serbiei în 1860, pentru încă 8 ani. În 1868 moare, asasinat, și-i urmează pe tron un… văr după tată, pe care… prințul îl înfiase. Dacă vă mai spun că acest văr devenit fiu este nimeni altul decât întâiul născut al Mariei Catargiu-Obrenovici, amanta lui Alexandru Ioan Cuza (și mama celor doi fii ai domnitorului român), o să spuneți și domniile voastre, ca și mine: încurcate sunt căile Domnului și-ale istoriei!

Mica lecție de istorie sârbească a avut un scop: să-i convingă pe cei caută comori prin peșterile Cloșanilor că tezaurul Serbiei nu-i acolo. Dar, ceva-ceva o fi fiind, că, uite, „doamna de istorie” de la școala din sat, viceprimărița, îmi mai spunea și asta: s-au găsit monede din timpul stăpânirii romane, din vremea migrațiilor popoarelor sau a năvălirii tătarilor, monede otomane și austro-ungare. Pe-acolo, prin apropiere, a fost granița dintre imperii și încă se mai văd urmele meterezelor de apărare. Oamenii chiar numesc locul așa: „la Meteric”. Sunt meterezele austriace, dar și urmele… drumului dacic, drum „de culme”, prin munți. Ehei, câtă istorie stă ascunsă în fiecare bulgăre de pământ de pe-aici!

Și iarăși mă-ntorc la legenda comorii, că parcă nu am astâmpăr. Nu de alta, dar prea-i ciudată și păcat ar fi să n-o zic! Cică prințul plecat în exil avea cu el 80 de care trase de bivoli puternici, care să ducă atâta amar de bănet și de odoare. Și-a tocmit el niște zidari care i-au făcut în peșteră un lăcaș anume, zidit, și zidită a fost și gura peșterii, cât să lase a intra, ca prin strunga de oi, câte unul dintre carele acele. Car după car, au intrat și-au lăsat poverile. Iar după ce totul a fost bine ascuns, zidarii și conducătorii carelor au primit și ei bani din belșug, să-și piardă urma în lume. Dar alții spun că undeva, prin pădurile cele dese, ucigași plătiți le-ar fi pierdut în veci urma. Se mai zice și că nu ar fi fost numai o încăpere zidită, ci mai multe, ca să-i facă pe hoți să nu afle nicicând care este cea adevărată. Și că-n una dintre încăperile acelea secrete ar fi fost uciși toți cei care știau câte ceva despre comoară, ca să nu ducă vorba mai departe, totul a fost zidit și numai o cale a mai rămas, pe sub izvor, numai prințul să mai știe de dânsa. Chiar dacă asta-i numai poveste, tot încrâncenată e.

Blestemul comorii

vacantierul-comori-izverna-pesteraComoara – a prințului sârb ori a altcuiva – dacă o fi să fie, e bine păzită. Nu de balauri, ci de apele carstice, ape ucigașe pentru cine se-ncumetă fără să știe pe unde s-o ia. Că intri în câte-o galerie subacvatică și numai ce se înfundă și-apoi drumul înapoi ți-e închis de-un șuvoi ce curge cu repeziciune și nu știi de unde a izvorât, ori de-un vârtej ca de sifon ce cată a te apuca și a te lua cu el. Iar dacă s-o întors cineva din explorare, apoi s-a întorsc cu câte-un os de om în mână, ori cu câte-o podoabă (cei mai norocoși) și-atunci iar se-aprind spiritele (ca focurile de pe comori) și lumea crede că totul e adevăr și nimica minciună!

Ei, dar cine-a fost acolo și-a scăpat povestește că lacurile subterane se umplu și se golesc când ți-e lumea mai dragă, de parcă un spirit al locului ar deschide și închide niște ecluze. Cică o dată mai mulți copii s-ar fi dus să se scufunde în lacurile din peșteră și o fetișcană n-a mai ieșit deasupra și neaflând-o ceilalți – nici copiii, nici bărbații satului care s-au întors după ea – au dat-o pierdută-n adâncuri. Dar după încă o zi și încă una, fata a apărut singură în gura peșterii și a spus cum au luat-o curenții de apă și-au târât-o prin mai multe galerii până-ntr-un loc în care au azvârlit-o pe piatră. Și-a văzut atunci că e în încăperea cu comoara. Dar ce folos că era acolo, între odoare, dacă nu putea ieși la lumină. Și după ce-a plâns cât a plâns, a intrat în apă și curenții au dus-o până spre ieșirea din peșteră. Chiar dacă nu a luat cu ea nimic din comoară, numai pentru că a văzut-o cu ochii, cică ar fi fost blestemată și blestemul ei e să nu mai poată merge. Și uite că acum e bătrână și-și deapănă mereu povestea…

Și-acum, din nou despre Cousteau! Cercetătorul a realizat, prin galeriile ei, un film pe care l-a prezentat în secţiunea „Explorări ale secolului XX“ din serialul „Muzeul Smithsonian din Washington“. Ce l-a atras în galeriile subacvtice ale unei peșteri din Podișul Ponoarelor pe cel care a explorat fundul oceanelor? E greu de spus. Poate apa limpede cu proprietăți deosebite a izvoarelor de aici (primăria din Izverna asigură apa potabilă din aceste surse), poate topografia specială a locului, cu multe sifoane care fac trecerea de la o galeria la alta (și, cumva, de la o lume la alta, ca o gaură de vierme cosmică). Din peștera de la Izverna pornește izvorul carstic cu cel mai mare debit din judeţul Mehedinţi. Izvorul este acea cale de acces din legenda comorii prințului Obrenovici, la cre se ajunge printr-o „poartă” cu o suprafață de 12 metri pătrați. După ce parcurgi mai multe galerii, ajungi la câteva lacuri între care unul – Lacul Verde – îți taie realmente respirația prin frumusețea lui. De aici mai încolo nu e bine să te aventurezi decât dacă știi locurile, ești antrenat și ai la tine echipamentul de speolog. Revin cu întrebarea: ce l-a atras pe Cousteau? Poate nimic din acestea toate ori poate toate la un loc.

Singurul lucru cert e că… totul rămâne o enigmă!

, ,