Un om a făcut înconjurul lumii. S-ar părea lucrul cel mai banal. De la Magellan încoace, acest ocol al planetei a încetat de a mai fi un miracol. Graff Zeppelin l-a făcut în trei săptămâni. Și lumea s-a mirat prea puțin. Mâine ne va surprinde această performanță, tot atât cât pe bucureșteanul nostru turul executat de tramvaiul 16.
De altceva însă era vorba. O ispravă în adevăr deasupra oricărei aprecieri. Vom lămuri. Un om singur a făcut ocolul lumii cu barca. Francezul Alain Gerbault. Îl credem astfel ca meritând distincția celui mai merituos record.

Această prezentare necesită JavaScript.

Lindbergh a traversat Atlanticul în 35 de ore! Costes a depășit recordul distanței în linie dreaptă. De la Paris în China, pare-mi-se, fără escală. Cutare as a zburat cu hidroavionul, câteva minute, cu viteza maximă înregistrată până acum. Altul s-a ridicat la 11 km. O femeie a sărit cu parașuta de la 2500 m…
Sunt realizări admirabile și avem toată stima pentru cei care rup, zi de zi, legăturile unei evoluții lente, făcând eroice salturi către excepțional, către progres, către urgentarea civilizației, pe care o servesc cu creierul și energia lor. Și nu odată aceste excepționale făpturi se prăbușesc în zornet de foc și oțel din cenușiul zărilor pe care le înfruntă ca niște reali și moderni Icari.
Să vedem însă ce a făcut eroul despre care pomenim? A plecat din Franța, de la Cannes, la 25 aprilie 1923. Plecare singuratică, neanunțată nimănui, căci un mizantrop fără pereche e navigatorul nostru. Cei câțiva prieteni care l-au întrebat încotro, au crezut că-i o glumă cuvântul care le desemna ca primă escală America.
Și a plecat cu Fire Crest, o corabie de câțiva metri, cu pânză, special amenajată, având o singură cabină mică. Îl uitaseră și acești câțiva amici, când ziarele anunțau zgomotos, după 143 de zile, sosirea lui Gerbault la New York. Apoi, în etape diferite, a trecut insulele Bermude scăldate în soare de foc, a ocolit Antilele, a străpuns canalul Panama cel cu multiple formalități vamale, a poposit în insulele de corali, la oameni ce nu văd civilizația și pentru carea albul care poposea la ei, bătut de toate valurilen și de toate vânturile, era cu adevărat un om minunat. Și pentru intuiția lor restrânsă, acest om care venea înfruntând mii de kilometri, mânuind singur pânzele după vânt, fiind el însuși comandant și simplu matelot, acest european care sfida transatlanticul celui mai capricios confort, era în adevăr personajul mitologic, eroul din basmul trimis de mii de ani pe firul ce se țese, generație cu generație, seara, după pescuit, la vorbăria din jurul focurilor pescărești. Și noi, cei care ne confruntăm în hărmălaia orașelor noastre, credem deopotrivă la fel cu negrii și măsliniii insulițelor oceanice.
E adevărat, oricare din întrecerea pe care o înfăptuiesc atâția Lindbergh-i la intervale destul de scurte, este – ca să definim – o frumoasă adaptare a nervilor și a mușchilor omenești la o mașină – cu plămâni pulsați de benzină și nervi arcuiți în oțel. Omul, aci, e obligat să-și împartă gloria cu năstrușnicul animal de metal. Apoi, efortul lor se-ntinde, ca timp, la cel mult câteva zeci de ore. Și dacă poate fi vorba de frumos, vom conveni că ritmul prea industrial al acestor performanțe nu ne-a dat încă o senzație ca atare. Sau e vorba de o estetică nouă, mecanică, născută în acestveac, dar pe care am întârziat să ne-o apropiem.
De aceea admirăm cum merită un effort veritabil. Alain Gerbault nu s-a trezit celebru după o încordare vertiginoasă de câteva zile, în care să nu aibă timp să se trezească din inerția unui elan, fără îndoială demn de toată stima. El a pornit încet și potolit ca orice călător care știe greutatea drumului. Și călătoria lui s-a sfârșit după șase ani și două luni (iunie, 1929), revenind de la Răsărit, în Franța, de unde plecase către Apus!
Și avem în vedere că, în afară de cele câteva aparate de navigație moderne aflătoare la minusculul său bord, barca lui era aceeași ca a fenicienilor și cartaginezilor dispăruți de milenii.
Să urmărim puțin cu gândul nostru de sedentari și de excesiv prudenți curajul și energia acestui francez. Sau să-l însoțim navigând cu vântl potrivnic prin labirinturi de arhipelag, unde fiecare val ascunde un colț ucigaș de stâncă. Dar soarele care sute de zile la șir vărsa foc din cerul equatorial! Să ne amintim și de episioadele tragice consemnate în jurnalul lui de bord. O dată i s-a scurs din rezervor toată apa de băut și prea puțin a lipsit să nu moară de sete. Altădată, într-o noapte de furtună cruntă, micul vas a fost aproape sfărâmat de un transatlantic ce trecea maiestuos și impasibil și care îi trăsese o singură lovitură de elice. Câteodată, rechini de proporții apocaliptice dansau în stoluri pe lângă ciudata navă, făcând aeriene piruete pe deasupra ei. Dar fragmentele, de același tragic continuu și imanent, sunt nenumărate. Alain Gerbault le înscrie în linii simple și neînzorzonate de vreo retorică. Nu e un stilist. E doar un observator contemplativ. Nu face literatură. Dar tocmai această fereală de “formă” sporește frumusețea cărților lui. Este un mizantrop fără pereche, un izolat lipsit de orice poză “de efect” și un modest din fire, fiindcă urăște reclama și are groază de celebritate. E un tip fără seamăn în epoca noastră. Să ne gândim numai la acele luni fără șir când nu vedea față omenească, nu auzea decât propriul său glas și nici o veste din lume nu-i parvenea. Alain Gerbault, ca nimeni altul, a aplicat prea vânturatul adagiu că “doar omul singur e tare”. Și el doar a fost cel mai singur! Sau știa că “natura n-are vicii, numai omul le-a creat”. Și cuvântul nu-l aflase din cărți. Dăinuia în firea lui, stăpânindu-l cu rigorile instinctului.
Când peste tot se laudă până la paroxism binefacerile comunității, se slăvesc cooperările și asociațiile, el a fugit de ușurințele sociale, a evadat din comodul civilizației celui de-al XX-lea secol.
Gerbault a stricat milenara tradiție a spiritului de turmă. Și chiar pe aceea de pereche. În puritatea brizelor care retează albul spumat al undelor, în tăcerea neclintită a calmului marin sau în tumultuoasa frământare a elementelor, la mii de kilometri de vreun suflet omenesc, pe o jucărie de lemn înveselită de triunghiul unor minuscule pânze, el era numai cu el. Nu-l lega nici un dor din urmă, nu-l chema nici un regret. Sau nu le lua în seamă. Totuna! Fapt e că a găsit în sine resursele necesare unei emancipări totale și fără egal, și-a impus o independență ca a nimănui altuia din puzderia sutelor de milioane ce dau viață bătrânei planete.
O energie originală a încercat să domine elementele cu mușchii a două brațe și conținutul unui singur craniu, să facă prea mică și prea strâmtă întinderea înregului glob. Și a reușit!
***
N-a urmărit nici un record și n-a plecat amăgit de momeala vreunui premiu imaginat de fantezia cine știe cărui miliardar. Nu-i place lumea. Atât. Poate o suverană sfidare. Că, nu demult, a revenit cu bărcuța lui pe Sena, până la Paris. Onoruri, recepții, banchete – au făcut lanț în juru-i. Un indiscret a vrut să-i sondeze fericirea.
“Mor de plictiseală”, a răspuns blondul călător. “Nimic nu mă chinuie mai groaznic decât mulțimea și forma;litățile ei. Voi pleca foarte curând iar, cu o altă barcă pe care o voi construi, mai mică decât Fire Crest. Departe, în Oceania, mi-am găsit o insulă izolat. Sunt și vreo câțiva locuitori, pescari, ce nu știu nimic din civiliație. Ajuns la ei, voi lăsa valurilor mica mea navă, să moară de moartea nobil pe care-o merită. Eu voi rămâne cu oamenii puțini și modești de-acolo. Îi voi învăța, de se poate, câte ceva. Dar mai ales voi prinde multe de la înțelepciunea lor nescrisă de nimeni”.
***
Și acest Crusoe real, contemporan, este pe punctul de a-și termina lucrările la mica-i barcă. Mai mică decât Fire Crest!…

Horia Oprescu
Extras din Buletinul Societății Academice de Turism “România”, Anul III, nr. 11, noiembrie 1929

___

Alain Gerbault (1893-1941)
Aviator francez, campion de tenis, autor de cărți de călătorie, a intrat în istorie drept cel care a făcut pentru prima dată înconjurul lumii, pe mare, de unul singur. După călătoria întreprinsă cu micul vas Fire Crest, între 1923-1929, Alain Gerbault a plecat din nou pe mare, cu o barcă mult mai mică, pe care a botezat-o cu propriul său nume. S-a stabilit în insulele Pacificului de Sud, studiindu-le și scriind mai multe cărți despre explorările sale. Moare în decembrie 1941, în Timorul de Est, după ce se îmbolnăvise de febră tropicală. Moartea sa a fost descoperită abia în august 1944. În 1947, este înmormântat pe insula Bora-Bora, unde i se ridică și un monument.

,