Grossglockner – prin inima Alpilor austrieci

Written by

Text şi fotografii: TEODOR CÂRDEI

Plimbându-te seara prin Zell am See, sigur la un moment dat vei auzi vorbindu-se româneşte. Este staţiunea unde turistul vine iarna la ski, dar nici vara nu va duce lipsa celor care vor câteva zile de odihnă pe malul lacului Zellersee, a celor care vor să admire sau doar sa străbată o zona montană de poveste.

Cu siguranţă cei mai mulţi şi-au îndreptat privirea spre sud, chiar de pe malul lacului, şi au vazut în departare două vârfuri înzăpezite, dar fie din necunoaştere, fie din comoditate nu au încercat să ajungă până acolo. Ceea ce se vede peste apă este Grossglockner, vârful cel mai înalt din Alpii austrieci, cu cei 3798 metri ai săi, vârful cu zăpezi veşnice ce face parte din masivul Hohe Tauern şi la poalele căruia se întinde cel mai lung gheţar austriac, Pasterze, cu nu mai puţin de 9 km de gheaţă. Dacă veţi lua o hartă a Austriei, veţi constata că prin masivul Hohe Tauern trec două drumuri aproape paralele, ce străbat acest masiv de la nord la sud, din care unul străpunge muntele prin tunel,  iar Grossglocknerstrasse te poartă până la înalţimea celor 2571 metri  din Edelweisspitze.

Această prezentare necesită JavaScript.

Ideea construcţiei acestui drum s-a născut în anul 1924, iar in 1935 a fost inaugurat. Veţi putea  admira câte o fărâmă din amintirea amenajării acestui spectaculos drum montan  în parcările frumos amenajate, fie că este vorba despre un vagonet de mină pe două şine sau de un buldozer învechit de rugină,  pe care se joacă, uneori, copiii turiătilor ce opresc pentru câteva clipe.

Pentru a parcurge cei 48 de kilometri – cât este lungimea drumului care  şerpuieşte prin munte, făcând 36 de curbe – porneşti din localitatea Ferleiten, unde există o staţie de taxare care te uşurează imediat de 32 de euro, pentru fiecare maşină, eliberându-ţi un tageskarte şi un fel de vignetă, drept souvenir, apoi se ridică bariera şi esti liber să treci în acest rai al automobiliştilor, motocicliştilor şi bicicliştilor. Spiritul nemţesc se găseşte pretutindeni. La început mă întrebam cum plătesc cei care lucrează în zonă, care au un mic restaurant sau altă afacere măruntă, dacă eu am dat 32 de euro. Neamţul ştie cum să scoată banul de la cel care trece o singură dată, aceştia sunt cei mai mulţi, iar pentru întregul sezon (adică din mai până în noiembrie) acel Saisonkarte costă doar 88 de euro.

La început urci prin păduri umbroase de molid, pin şi larice, în dreapta se desfăşoară văi largi scăldate de soare sau uneori învăluite de catre umbra unui nor. Pe creste albul imaculat al gheţarilor aruncă scânteieri ireale. Opreşti într-o parcare parcă de teamă că visul se va termina… Aici vei găsi mese şi canapele aşezate la umbră, iar tu, călătorul, te poţi documenta de pe nişte postere aşezate sub sticlă cum se numeşte fiecare vârf, ce înălţime are, cum se numeşte fiecare gheţar sau fiecare creastă. Trec pe lângă tine multe maşini sau motociclişti, opresc în parcare şi câţiva olandezi, din cei care nu au decât un singur deluşor în ţara din care vin…, nu le simţi prezenţa, fiind cuprins de acel farmec misterios al muntelui.

Toate dezamăgirile cuibărite în suflet pe parcursul unui an sunt şterse de lacrimile gheţarilor ce se scurg  în izvoare limpezi şi zgomotoase. Te copleşeşte acel peisaj, începi să te întrebi  dacă vei mai reuşi să treci şi altădată pe acolo, te uiţi pe ceas, vezi că acolo jos timpul curge, el este veşnic doar  pe creste, unde gheaţa nu se termină niciodată chiar, dacă uneori este străpunsă de copitele acelor steinbock (acele capre de stîncă) care îşi ascut uneori coarnele lungi  pe câte o piatră ieşită din gheaţă. Pleci mai departe făcând calculul că nu ai parcurs decât vreo opt kilometrii din cei 48. Continuă urcuşul, vegetaţia forestieră este tot ma rară, treci şi de zona jnepenişurilor şi ajungi în adevărata zonă alpină, unde spaţiile parcă nu au limite, crestele cele mai înalte străpung norii la întrecere cu vulturii.

Maşina toarce uşor. În fiecare serpentină vei citi pe un indicator la ce altitudine te găseşti; treci pe lângă parcări unde cei cu bicicletele beau o gură de apă sau ceva energizant, altul arată cu degetul spre două marmote care nu sunt deranjate în joaca lor, pe lângă tine fug în grabă grupuri de câte trei-patru motociclişti şi rămâi mirat că încă nu te-a clacsonat nimeni, cerându-şi dreptul la fugă. Treci pe lângă o cladire impunătoare din piatră şi eşti tentat să te opreşti în parcarea încăpătoare, dar înălţimile te cheamă, acel Edelweissptze  licăre de la 2571 metri, parcă spunându-ţi: vino, de aici vei vedea totul!

Eşti tot timpul atenţionat prin indicatoare să circuli încet pentru că la traversarea şoselei au prioritate marmotele. Treci de platoul Fuscher Torl unde terasa unui restaurant este plină. Drapelul României flutură acolo alături de celalalte drapele ale Uniunii Europene, inima este străpunsă de un moment de mândrie (,,suntem şi noi…”), apoi maşina ia în piept un drum destul de îngust, pavat cu piatră cubică; după câteva serpentine ajungi acolo sus unde spaţiul de parcare este destul de mic, te roteşti în cerc până când unul din cei care a venit cu mult înaintea ta încearca să plece şi îi iei locul. Lume multă… Te întrebi pentru ce au urcat acolo sus, dar camerele foto din mâini spun totul. Vederea este impresionantă. Cu ceva cunoştinţe de geografie, vei depista cel puţin douăzeci de vârfuri din Alpi, ce trec de trei mii de metri. La nord-est, undeva în vale, luciul lacului Zellersee aruncă raze de mister, Zell am See te recheamă, dar culmile înzăpezite a lui Grossglockner spun că trebuie să continui. Priveşti spre sud. De la doi kilometri, două lacuri alpine te cheamă şi ele să la admiri. Vezi în depărtare cum şoseaua şepuieşte uşor, trece printr-un tunel, ajunge pe o culme de unde sigur vei putea admira lanţul Dolomiţilor italieni.

Dacă până aici nu ai văzut încă marmotele, opreşte la micul restaurant de pe malul lacului Fuscher, unde chiar pe terasă va apărea marmota Morfi şi se va urca în braţele tale (dacă nu are puişori, cumva). După o cafea băută pe terasă, dacă vei face câţiva paşi pe jos în zona cu grohotiş vei întalni sigur câteva marmote, care deja sunt oarecum îmblânzite, căutându-şi hrană din mâinile turiştilor.

Dar nu-i timp de pierdut pentru că urmează întâlnirea cu Grossglocknerul. Cobori spre sud încă vreo zece kilometri, drumul se desparte, faci scurt la dreapta, urci trecând pe lângă nişte cascade urlătoare. Te întâmpină clădirea cu două etaje Alpincenter-Glocknerhaus, dar nu ai timp de oprire. Muntele este parcă în palmele tale. Începi să te gândeşti că pe aici a trecut şi împăratul Franz Josef, pe la 1856, vei gasi şi Elisabetruhe, locul până unde a ajuns împărăteasa Sisi, sufocată şi neadaptată de anturajul de la Viena. Şi ea era o mare iubitoare de natură şi călătorii! Puţină imaginaţie şi vei vedea cum un vânt uşor ce coboară de pe gheţari mângaie părul împărătesei, îndemnând-o spre alte călătorii. Cred că merită să ne amintim că tot aici,  într-o călătorie la Geneva, împărateasa Sisi şi-a găsit sfârşitul, trecând pentru veşnicie în cripta imperială din mănăstirea capucinilor de la Viena. Urând împăraţilor odihnă veşnică, ajungem la Kaiser-Franz-Josefs-Hohe, unde se află o clădire impunătoare şi o parcare pentru maşini. Aici poţi vedea filme despre împărăţia muntelui. De pe această terasă impresionantă peisajul este impunător. Admiri crestele, admiri gheţarul Pasterze, pe toată lungimea celor nouă kilometri. O potecă parcusă în treizeci de minute te duce la o clădire din sticlă, acel observator Swarovski, dotat cu aparate optice prin care vezi curajoşii care urcă pe creasta muntelui, iar la baza gheţarului cum  pasc liniştiţii steinbook. Este multă lume în zilele însorite, dar retrage-te undeva pe o stâncă şi vei simţi cum o parte din energia muntelui se scurge înspre tine. O traversare a lui Grossglocknerstrasse nu trebuie ratată de nici un iubitor al muntelui.

Să aveţi zile senine !

,