Vacanțierul http://vacantierul.ro Ghidul vacanțelor și călătoriilor tale • Destinații, sfaturi, recomandări, idei, jurnale și alte gânduri să-ți fie de folos Sun, 06 May 2012 07:03:38 +0000 en hourly 1 http://wordpress.org/?v=3.3.2 Clue d’Aiglun – un aqualand în sălbăticie http://vacantierul.ro/clue-daiglun-un-aqualand-in-salbaticie/ http://vacantierul.ro/clue-daiglun-un-aqualand-in-salbaticie/#comments Sun, 06 May 2012 06:59:59 +0000 Simona Lazăr http://vacantierul.ro/?p=1124 SIMONA LAZAR
Un “aqualand” sălbatic, un amfiteatru natural pentru o vacanţă plină de aventuri, cu tobogane de apă, jacuzzi şi locuri ideale pentru diving construite nu de mâna omului, ci de “mama-Gheea”, în existenţa ei multimilenară…!

În Alpii Maritimi, la nici o jumătate de oră distanţă de coasta azurie care îi atrage ca un magnet pe milionarii în euro şi dolari, o altă Provenţă decât cea a lavandei te cheamă să te bucuri de cele mai frumoase cascade din Franţa, unele dintre cele mai frumoase din lume. La nord de Cannes, de golful cu yachturi de lux şi de îmbietoarea Croisette pe care, la ceas de vară, se plimbă vedetele lumii de celuloid, ai parte de ceva mai spectaculos încă: peisaje tulburătoare, cu urcuşuri şi coborâşuri obositoare, dar care îţi cresc brusc adrenalina, chei înguste, ape învolburate, care cad majestuos în bazine cu apă limpede, rece ca gheaţa, numai bune pentru înot şi scufundări în într-o inimă de cristal… Poieni înconjurate de pini şi platforme netede de marmură, deasupra hăului, unde te poţi opri pentru un pic-nick aventuros – aceasta este oferta verii, în Clue d’Aiglun – cheile Aiglunului, râul puternic ca un zeu tânăr, care coboară năvalnic, pentru a se odihni, departe, în aval, între dealuri de lavandă.
Acolo, strecurându-te printre stâncile înguste, care fie formează bolţi de calcar deasupra creştetului tău, fie sunt atât de apropiate încât arborii de pe un mal şi de pe celălalt îşi împreunează crengile, închipuind un filtru verde-brun pentru lumină; acolo şi numai acolo înţelegi, dintr-odată, cum se va simţit Iona înghiţit de chit, cum a alunecat pe toboganul gâtului uriaşei balene, cum se va fi simţit în adâncul pântecelui ei.
Ei, dar metafora nu e deloc întunecată, în Clue d’Aiglun! De temeri, de adrenalină, te poţi “spăla”, la propriu, în limpezile lacuri de munte, piscine perfecte, croite de Mama-Natură. Apoi, curăţat, înnoit, lăsând soarele să coboare spre apus, te îndrepţi la pas, pe cărările tivite cu plante aromatice sălbatice, în sunetul “cimpoaielor” de greieri, către primul loc de popas, întinzându-ţi cortul la piciorul superbului pod medieval pe care hărţile ţi-l indică sub numele de Pont de Cerise. Nu e nici un cireş prin preajmă, doar o lună mare, ca un fruct al nopţii, se pregăteşte să se pârguiască pe cer…

Cazare puteţi găsi în Aiglun, Digne les Baines sau în Château Arnoux, Peyrous, Sisteron, localităţi situate la o distanţă de până în 10-15 km de cheile (canionul) râului Aiglun, în vile, mici hoteluri cochete sau la căsuţe, cu preţuri variind între 20 euro şi 45 euro pe noapte.

]]> http://vacantierul.ro/clue-daiglun-un-aqualand-in-salbaticie/feed/ 2 RTT, Excelsior! http://vacantierul.ro/rtt-excelsior/ http://vacantierul.ro/rtt-excelsior/#comments Thu, 03 May 2012 19:08:12 +0000 valentin http://vacantierul.ro/?p=1106 In 2009 s-a nascut RTT dintr-o idee survenita din nevoia pietei. Lucrand in turism, ca fosti practicieni, ne-am lovit deseori de: lipsa de timp alocat pentru recrutare, lipsa resurselor pentru recrutare, lipsa strategiei de recrutare si pana la urma de lipsa lucrului constant pentru crearea networkingului.Ne-am lansat pe timp de criza, insa inceputul cu lipsa lui de clienti adevarati ne-a facut sa ne creem strategia si planul de dezvoltare. Dupa o perioada de marketing intensiv, de cautare asidua a clientilor, de acceptare a unor conditii de lucru sub asteptarile noastre, la jumatatea lui 2010, am avut primii clienti care ne-au cautat ei pe noi si nu invers. Am considerat acel punct o prima borna atinsa. Am avut in 3 ani de zile 4 posturi pe care nu am putut sa le acoperim, datorita pietei care nu era pregatita in acest sens si datorita asteptarilor neconforme cu realitatea pietei.Am avut in 3 ani de zile 5 inlocuiri de posturi (oameni care nu s-au ridicat la nivelul asteptarilor angajatorilor sau oameni pentru care matching ul facut de noi a esuat).Am cunoscut oameni extraordinari, adevarati lideri, cu strategii de dezvoltare, dar si capuse ale industriei turismului, oameni total nepregatiti, aroganti si fara 7 ani de acasa (valabil atat pentru clienti cat si pentru candidati).Pentru ca suntem buni in comunicarea cu oamenii, in crearea unui matching intre angajator si angajat, dincolo de cerintele specifice porturilor din turism, ne laudam cu 3 ani de existenta in care am plasat peste 300 de agenti, am incheiat peste 60 de contracte de recrutare, consultanta si training.

 Cele mai mari realizari ale noastre?

Primul contract incheiat …Castigarea unei licitatii extrem de dure pentru proiectul G2 Travel, wholesaler international care si-a deschis call center ul operational inRomania. Recrutarea a 34 de persoane in 3 saptamani.Faptul ca se vorbeste despre noi, ca unii se tem de noi si ca unii candidati ne-au devenit prieteni. Faptul ca suntem pe piata si nu dam inapoi.

Echipa RTT

www.recrutare-turism.ro

]]> http://vacantierul.ro/rtt-excelsior/feed/ 0 Roşu de Căuşeni http://vacantierul.ro/rosu-de-causeni/ http://vacantierul.ro/rosu-de-causeni/#comments Sat, 03 Mar 2012 15:28:14 +0000 valentin http://vacantierul.ro/?p=1098  
Căuşeni, un monument ignorat
Text Simona Lazar, Tudor Cires

Biserica din Căuşeni ne-a amintit de bisericuţa veche din Strei, în Ţara Haţegului. Una, cea haţegană, părăsită la marginea satului, pe o colină pe care urci printre copaci, cruci de piatră şi iederă vie ce ţi se agaţă de catarama sandalei. A doua, cea basarabeană, adâncită în pământ şi singuratică în inima unui oraş (şi a unui raion) pentru care, oficial, istoria “a început” o dată cu anexarea Basarabiei la URSS. Cel puţin asta aflăm, stupefiaţi, accesând site-ul www.causeni.org.md. Totuşi, Căuşenii nu s-au ivit “de niciunde” şi, mai ales, “de nicicând”…
Cele câteva ore pe care le-am petrecut, în pelerinajul nostru basarabean, la biserica veche cu hramul “Adormirea Maicii Domnului” aveau să ne confirme că la Căuşeni cei reci, cei orbi, cei tăcuţi nu sunt sfinţii zugrăviţi pe pereţi, ci oamenii care ar fi putut să schimbe destinul unuia dintre simbolurile pe care ortodoxia se cuvenea să le aibă în Basarabia.
CHEIA. Din stradă, aproape că nu o vezi. O apără de priviri ne-poftite gardul de piatră şi arcul semicircular al porţii (datând din secolul al XIX-lea). Poarta grea, ţintuită, se deschide însă uşor şi te lasă să te strecori în ograda bisericii. O zăreşti mai jos, spre picioarele tale. Înălţată – după legendă, pe locul alteia mai vechi (probabil din veacul al XV-lea), biserica are ca ultimi ctitori cunoscuţi pe domnitorul Grigore Calimachi (1763-1765) şi pe mitropolitul Proilaviei, Daniil, aceştia fiind cei care efectuează reconstrucţia şi comandă realizarea frescelor de către zugravii Stanciul şi Voicul (după cum reiese şi din pisania interioară). Aceste minunate lucrări, care au făcut celebră biserica pentru că reprezintă ultima etapă de dezvoltare a picturii murale în Moldova, am fi dorit şi noi să le vedem, însă lucrurile nu au mers de la început aşa de uşor precum speram. După încercări ce păreau zadarnice de a obţine cheia cu care se deschide frumoasa uşă păzită de lei sculptaţi în basorelief plat, ni s-a spus că una era păstrată de primar (de negăsit, altminteri), iar cea de a doua se afla la o bătrână, vecină cu biserica. Am obţinut-o numai după ce am făcut dovada că suntem români, recitând pe nerăsuflate “Scrisoarea a III-a” a lui Mihai Eminescu. Şi purtând cheia aceasta, ca pe un trofeu, ne-am întors la superbul edificiu care ne aştepta.
PROIECTE ROMĂNEŞTI, REFUZURI BASARABENE. Ne-a atras de la bun început atenţia celebrul “roşu de Căuşeni”, despre care specialiştii spun că este comparabil cu “albastrul de Voroneţ”. Ansambluri de picturi murale, în Basarabia, mai există la mănăstirile Căpriana, Rudi şi Hârjăuca, însă cea de la Căuşeni iese în evidenţă prin strălucirea culorii, linia elegantă a desenelor şi tehnica desăvârşită, care au făcut ca frescele să fie demne de a intra în patrimoniul UNESCO, alături de cele ale bisericilor din dreapta Prutului, de la Probota, Humor, Moldoviţa, Arbore, Voroneţ, Râşca, Suceviţa.
Pentru a avea o opinie avizată asupra valoroasei “zugrăveli” de la Căuşeni, ca şi pentru a înţelege care sunt şansele de restaurare a acestui elegant edificiu, l-am contactat, la Bucureşti, pe acad. Răzvan Theodorescu, fost ministru al Culturii în România. “Încă din 1991, când am văzut pentru prima oară biserica din Căuşeni, atunci când am făcut o călătorie şi la Orhei şi Căpriana, am pus problema colegilor mei istorici de artă şi restauratori de a oferi un sprijin colegilor din Moldova. Despre Căuşeni vreau să vă amintesc că este o ctitorie a mitropolitului Proilaviei, care controla zona Dobrogei şi a raialelor otomane. Căuşenii se aflau atunci în raiaua Tighinei. De aici şi condiţia sa de monument creştin care, fiind construit într-o zonă islamică, aparţinătoare cândva de voievodatul Moldovei, trebuia să fie pe jumătate îngropată, pentru a nu rivaliza cu geamiile. Are o pictură cu elemente postbrâncoveneşti de la jumătatea veacului al XVIII-lea, fiind un monument exemplar din toate punctele de vedere.”
Ce demersuri au fost făcute, efectiv, şi care a fost rezultatul lor? Iată ce ne-a declarat interlocutorul nostru: “Unii responsabili de la Chişinău ştiu cu ce valoare inestimabilă au de a face – de exemplu Vlad Ghimpu sau alţi cercetători –, dar vorbesc prea puţin despre acest lucru. În anii ’94-’95, când eram preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice din România, am pus din nou această problemă. În acel moment, un reputat inginer restaurator – azi dispărut dintre noi – s-a deplasat acolo pentru a face proiectul de restaurare a arhitecturii. Pentru a salva pictura excepţională de acolo, un alt coleg a fost la Căuşeni pentru a pune pe picioare un şantier de restaurare. Aceleaşi demersuri le-am făcut şi pentru mănăstirile rupestre de la Orhei, şi pentru Mănăstirea Căpriana. Dialogul Bucureşti-Chişinău era atunci într-un moment fast. Ministrul Culturii din Republica Moldova atunci era dl Ungureanu, care a făcut mult în perioada mandatului său. La începutul următorului deceniu, noii guvernanţi au pus însă piedici acestor colaborări şi proiecte comune. Ca ministru, am avut o singură întâlnire cu omologul meu din Guvernul Tarlev şi întâlnirea nu a dus la nimic constructiv. Toate proiectele noastre anterioare, legate de Căuşeni (şi de celelalte monumente), nu s-au materializat”. Din păcate, capacitatea economiei Republicii Moldova nu este atât de mare încât să facă faţă financiar la un proiect grandios, aşa cum este restaurarea bisericii din Căuşeni. Să ne amintim că în aceeaşi situaţie se află şi statuia Lupoaicei, al cărei soclu din faţa Muzeului Naţional de Istorie din Chişinău este şi acum gol. Statul român şi-a oferit sprijinul logistic şi financiar pentru restaurarea acestui simbol al latinităţii, sprijin refuzat de administraţia de la Chişinău, care a afirmat că are mijloace proprii pentru a finaliza restaurarea. Să sperăm că biserica din Căuşeni va fi restaurată la timp…

Icoanele mutilate
Călătorul cât de cât avizat observă, în ce priveşte vechea bisericuţă de zid a Căuşenilor, câteva amănunte. Mai întâi, faptul că este construită într-o adâncitură făcută în pământ. Este, dacă putem spune aşa, “marca” bisericilor ortodoxe ridicate în perioada raialelor turceşti, care nu trebuiau să depăşească în înălţime “un călăreţ pe cal”. Să ne gândim că acest edificiu a fost reconstruit pe locul unuia mai vechi, pe vremea mitropolitului Proilaviei, Daniil (Proilavia, după denumirea pe care grecii o dădeau Brăilei: “O Proilobov”). Acesta îşi întindea jurisdicţia şi asupra zonelor Chiliei şi Cetăţii Albe, în nordul Dobrogei ori în zona Tighinei (Bender) şi depindea canonic direct de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol (cu atât mai mult este de semnalat contribuţia la rectitorirea bisericii a voievodului moldovean Grigore Calimachi).
O dată ce ai intrat în biserică şi te-ai apropiat de frescele din naos, în stânga altarului, nu poţi să nu observi dureroasa imagine a “sfinţilor cu ochii scoşi”. După unele legende locale, găurile din frescă, în dreptul orbitelor sfinţilor, sunt făcute de către tătarii care treceau Nistrul, după alţii au fost făcute de turci sau de cazaci… Păgâni sau nu, pângăritorii nu
s-au gândit, atunci când au atins cu vârful suliţei lumina ochilor sfinţi, că de fapt vor adăuga încă un martiriu acestora. Şi dacă singurătatea bisericii din Căuşeni ne-a amintit de cea de la Strei, frescele de aici ne-au făcut să rememorăm martiriul frescelor Suceviţei – cea cu mucenici, asemenea, orbiţi, de data aceasta de suliţele austriecilor.

Altarul
În altarul cel părăsit al Bisericii “Adormirea Maicii Domnului” din Căuşeni, nu s-au mai auzit de multă vreme cântările liturgice. În semiîntunericul care acoperă frumoasele fresce, într-o zi toridă de vară, s-a întâmplat ca noi să auzim glasul îngerilor şi al sfinţilor. A fost o minune faptul că, în ziua aceea, ne însoţeau doi preoţi din Mitropolia Basarabiei. A fost o minune faptul că Dumnezeu le-a îndemnat, pe întuneric, paşii spre uşa altarului, unde au intrat smeriţi şi, cu voce joasă mai întâi, puternică apoi, au înălţat cântare de slavă Domnului. Poate anul acesta, pe 28 august (Adormirea Maicii Domnului, pe stil vechi), se va îndura cineva să slujească din nou la Căuşeni.

]]> http://vacantierul.ro/rosu-de-causeni/feed/ 0 Orizonturi ….zdrențuite… http://vacantierul.ro/orizonturi-zdrentuite/ http://vacantierul.ro/orizonturi-zdrentuite/#comments Thu, 01 Mar 2012 17:08:25 +0000 valentin http://vacantierul.ro/?p=1068   Text :  Teodor Cardei 

 Pe oricare pliant turistic care prezintă Elveția nu lipsește imaginea Alpilor Bernezi,nu lipsește imaginea celor trei giganți Eiger,Monch și Jungfrau,nu lipsește imaginea observatorului astronomic din Jungfraujoch,acel Sphinx de la altitudinea de 3571m,un reper care nu este ratat de armatele de turiști care ajung aici în toate anotimpurile.


 

Am spus armatele de turiști și poate acest termen va duce cu gândul la o mare aglomerație în care cei care vor să ajungă acolo nu vor găsi un colțișor liniștit în care să asculte muzica ghețarilor. Dar nu este așa,spațiile de aici sunt așa de mari încât dacă vrei vei găsi locuri unde poți să-ți asculți doar inima. Când spuneam despre armatele de turiști vorbeam despre cei pe care i-am văzut,vorbeam despre statisticile companiei de cale ferată care deservește  acest traseu și care dau suma de 500000 de călători annual dar care nu vorbesc de suma de cel puțin 100 de euro,cât costă un tichet de călătorie,care după o simplă înmulțire te duce la sume ce te fac să te înfiori.

Dar să uităm de cifre și să ne începem călătoria cu acel tren care pleacă din Interlaken și care înaite de intrarea în Lauterbrunnen își desparte traseul fie pe direcția Grindelwald,fie pe direcția Wengen.Atunci când cumperi biletul de călătorie poți alege varianta de urcat pe un traseu și de întoarcere pe celălalt traseu,asta în cazul când plecarea se face din Interlaken. Dacă mă veți întreba care din cele două trasee este mai spectaculos atunci vă recomand să mergeți cu mașina până în Grindelwald. Pe traseu, înainte de stațiune veți întâlni câteva hoteluri private la care tariful de cazare este ceva mai redus iar în cazul când  deja ați trecut de ele și ajungeți în inima stațiunii prețurile de aici nu sunt pentru nivelul nostru financiar,dar insistați  să căutați o pensiune mai retrasă,veți găsi și prețuri asa zis convenabile,dar care nu scad sub  40 de euro. Întâmplarea a făcut ca împreună cu doi amici să ajungem la o asemenea pensiune, destul de târziu, pe întuneric, am achitat camerele spunându-i proprietarului că vom pleca la 6,30 dimineața să urcăm cu primul tren de la ora 7,caz în care vom prinde acel ,,morningtiket”,al cărui preț este mai redus cu câțiva euro, dar care te obligă să cobori de acolo de sus pâna la orele 12,30.

În acest caz proprietarul cu zcuzele de rigoare ne spune că ne va face câte un pachet cu micul dejun, ne-a arătat unde vom găsi pachetele dimineața și ,,guten Nacht !” Dimineața grăbiți cu bagajele înspre mașină am căutat  micul dejun dar nu era nici un pachet, ne-am zis că ăsta a uitat să dea de mâncare și la pisică și ne-am  îndreptat grăbiți spre gară. Urcați în tren făceam haz de necaz, că se poate întâmpla…și în Eveția, mai erau vreo cinci minute până la plecarea trenului când la o bătaie în geam constatăm cu surprindere că proprietarul pensiunii venise în mare grabă cu o sacoșă cu micul dejun și cu…scuzele de rigoare.

Alte discuții între noi, toate legate de întrebarea dacă și în România se va întâmpla cândva așa ceva, sau proprietarul român va râde cu satisfacție cu un ,i-am păcălit și pe aștia”. Fără să simți trenul se mișcă ușor printre hoteluri și vile elegante care-și dorm încă ultima oră a dimineții, oprește în Grund iar de aici roata dințată de sub vagoane începe să muște din cremalieră , acea șină dințată de pe centrul caii ferate. După câteva  curbe pe un traseu cu pantă impresionantă garnitura oprește să răsufle în Kleine Scheidegg unde ești obligat să cobori pentru a urca în altă garnitură de tren. Aici altitudinea trece de 2000 de metri, două hoteluri impresionante te fac să-ți arunci privirea spre ele pentu câteva clipe pentru că măreția lui Eiger, cu fața sa nordică, iți taie rasuflarea,amntindu-ți de o serie de filme cu alpniști care au încercat să o traverseze înspre vârf și destui nenorocoși și-au dat viața pe un prag sau la baza acestei stânci imense. Am căutat să văd cum se poate traduce în română denumirea  acestui munte și am găsit cea mai bună variant pe care o merită – Căpcăunul. Vârful din dreapta lui,cu cei 4107 metri pe care nemții îl denumesc Monch,noi românii îi spunem Călugarul, care stă pavăză Fecioarei( Jungfrau), parcă pazind-o de Căpcăun. De aici încolo voi folosi doar denumirile românești care parcă sună mult mai frumos, gândul ducându-ne la legende pe care nu le cunoaștem sau încercăm să le înțelegem. Aici în Kleine Scheidegg, în fața gării, un restaurant are amenajată o mare terasă direct în aer liber unde aproape nimeni nu trece fără să nu cumpere ceva mâncare caldă, un pahar cu vin fiert iarna, un ceai, o cafea. Tăblițe avertizoare în vreo cinci limbi de circulație internațională, din care nu lipsesc chineza și japoneza, atrag atenția că de aici încolo celor cu probleme de inimă le este indicat să renunțe la călătorie pentru că în final trenul va urca până la altitudinea de  3454 metri unde aerul este rarefiat, existand riscul unor accidente vasculare.

Am fost fericitul care a parcurs acest traseu în două anotimpuri, iarna în februarie și toamna în septembrie. Iarna din Kleine Scheidegg plecă multe pârtii de ski și de sanie coborând până în Wengen pe o lungime de șase kilometri. Urcând în tren de aici o pantă accentuată  te duce înspre ultima stație exterioară, Eigergletscher, trenul intrând într-un tunel lung de opt kilometric care patrunde în maruntaiele  Căpcăunului, șerpuind în serpentine, apropiindu-se de fața peretelui de stâncă în două locuri, care sunt și stații de oprire a câte 6 minute, timp în care  călătorii sunt invitați să coboare din tren, să parcurgă niște tuneluri de câte 20 metri, care te duc la niște ferestre imense săpate în munte de unde se poate admira ghețarul și nelipsitele crevase  din Eismeer. Majoritatea călătorilor coboară în aceste stații intermediare, marea majoritate pleacă cu o exclamație și câteva fotografii în memoria camerei foto. Aceste ferstre sunt folosite și de către echipele de salvare când sunt  solicitate telefonic de către cei blocați pe gheață sau mult mai rau, în cazul unui accident.

Pe parcursul întregului traseu în fiecare vagon  călătorii sunt informați despre construcția caii ferate, modul cum se lucra acum o sută de ani prin imagini de arhivă care se perindă pe 5-6 plasme amplasate în interior.

Se ajunge în stația finală JUNGFRAUJOCH, tunelul este  foarte larg, încap două garnituri de tren acolo. Cobori și la început nu mai ști încorto să apuci dar cei care urcă aici măcar pentru a doua oară sunt deja sunt orientați și inaintează cu pași siguri. Pe mulți fenomenul de claustrofobie îi face să grabească pașii spre locuri unde întrezăresc lumina naturală. În această stâncă există o întreagă rețea de tuneluri pietonale iar indicatoarele bine amplasate te duc fie în tunelul din ghețar, săpat efectiv în gheață, iluminat discret, pe pereții căruia este o adevarată expoziție de sculpturi în gheață fie un alt tunel te scoate în partea sudică, direct în locul de unde Aletscgletscher începe să-și desfașoare cei 22 de kilometri de gheață și crevase. Privind  imensitatea albă ești tentat să mergi măcar o zi pe aceste platouri cu pante destul de accesibile până acolo unde sunetele nu mai găsesc ecou. Întorci capul și vezi că pe cerul albastru chiar în vârful acelei stânci se profilează clădirea observatorului astronomic pe a cărui terasă niște oameni de dimensiunile păsărilor privesc fie în jos, fie spre orizonturi zdrențuite de piscuri și nori. Atunci dai dreptate celui care a spus cândva că uneori timpul este dușmanul nostru și chiar dacă simți o moleșeală în trup, datorată altitudinii, te-ntorci iarăși prin tunel și cauți indicatorul Sphinx care-ți poartă pașii până la ușa unui lift. Dacă cabina liftului este jos vei găsi ușa larg deschisă, uric, nu mai trebuie decât să apeți pe butonul cu semnul ,,sus” , ușa se închide automat și în câteva secunde parcurgi cred 150 metri pe verticală. Ajungi pe terasa observatorului care cred că mai tot timpul este destul de aglomerată, mulți cred că o consideră punctul forte al zonei. Eu m-am retras destul de repede de aici căutând din nou un alt loc unde să pot asculta sub bocanc scrâșnetul gheții, am iesit undeva în partea estică a întregului comlex, un platou la baza lui Jungfrau unde tronează drapelul elvețian și de unde foarte mulți pleacă cu amintirea unei fotografii minunate. Luasem un măr roșu în rucsac, am săpat cu vârful briceagului în miezul mărului semnul de cruce albă așa cum este pe drapel și am început o adevarată joacă de unul singur, profilând acel măr la baza munților, când simplu, când pe o bucată de gheață, când presărat cu zapadă….La un momentdat am observat că un individ cu o cameră foto stătea  în preajma mea, privea la felul cum făceam fotografii, ca în final să îndrăznească să ceară mărul de la mine. Il întreb de unde este, răspunde ca-i elvețian, eu îi răspund că am venit cu mărul din România și nu i-l voi da că-mi fură pur și simplu ideea fotografiei. S-a botoșit nițel, dar nu s-a depărtat prea mult, iar eu i-am părăsit mărul la vedere în ideia că-l va folosi, am trecut de indicatoarele ce delimitau platoul. Afară erau -12 grade dar un vânticel tăios te făcea să te simți ca la -22 de grade, m-am depărtat mult imaginându-mi că de undeva din dreapta voi reuși să văd visul meu dintotdeauna – Mont Blanc. Camera foto simțea  gerul mult mai mult decât mine, la un moment dat refuza să mai lucreze iar când am întors capul văd că stâlpul cu drapelul elvețian abia se mai zărea. M-am hotărât să mă întorc, am făcut vreo cațiva pași în fugă și atunci mi-am dat seama că acele tăblițe avertizoare care indicau să te deplasezi încet nu erau puse doar pentru speriat ,,pantofarii”, aveau un rost bine intenționat. Am simțit că nu mai am aer, m-am oprit, nu găseam unde să mă așez jos decât pe zapadă, Fecioara și Călugărul începuseră un dans rotitor, eram prins în vârtejul lor, vântul tăios alungase ultimul turist de pe platou, căutam pe cer măcar o pasăre care să asiste, să-mi fie în preajmă, imaginația făcea ca voi fi acoperit de viscol…Ușor mi-am revenit, am intrat din nou în pântecul muntelui unde într-un restaurant cu ferestre pe peretele stâncii aburii mâncării te obligă să te așezi la o masă cât mai langă fereastră. Deja intri în lumea reală, ți-e foame, ești moleșit de altitudine, înfuleci ceva și cu ochii pe ceas cauți tunelul dinspre tren.

Daca pe cei care veți citi aceste randuri pașii vă vor purta în Elvetia nu trebuie să ratați Jungfrau!

 

]]> http://vacantierul.ro/orizonturi-zdrentuite/feed/ 2 Festivalul Naţional al Ouălor Încondeiate de la Ciocăneşti, la a IX-a ediţie http://vacantierul.ro/oua-incondeiate-ciocanesti-bucovina-vacanta-turism/ http://vacantierul.ro/oua-incondeiate-ciocanesti-bucovina-vacanta-turism/#comments Mon, 27 Feb 2012 14:43:35 +0000 Simona Lazăr http://vacantierul.ro/?p=1059 Comuna Ciocăneşti a găzduit, sâmbătă şi duminică, cea de a IX-a ediţie a Festivalului Naţional al Ouălor Încondeiate, eveniment organizat de Consiliul Judeţean Suceava, prin Centrul Cultural Bucovina, Consiliul Local şi Primăria Ciocăneşti, în colaborare cu filiala Suceava a Asociaţiei Naţionale de Turism Rural Ecologic şi Cultural, Asociaţia “Vatra Satului” şi Primăria Vatra Dornei.


Carmen Veronica Steiciuc, consilier la Centrul Cultural Bucovina, a declarat că festivalul de la Ciocăneşti, devenit deja tradiţional, aduce în atenţia publicului vechiul meşteşug al încondeierii ouălor, ce se păstrează cu frumuseţe şi sfinţenie în acest spaţiu bucovinean, fiind transmis din generaţie în generaţie.

Festivalul a reunit meşteri populari, încondeietori de ouă şi interpreţi la trâmbiţă, bucium, tulnic, corn, cobză şi fluieraş, din mai multe zone ale ţării. În programul manifestărilor s-au înscris şi Târgul de Artizanat, vizite la Muzeul Naţional al Ouălor Încondeiate şi la Muzeul Etnografic de la Biserica de lemn din Botoş. Totodată, au fost organizate simpozionul “Tradiţii de Paşte în România şi în lume”, lansări de carte (Ghidul iubitorilor de folclor, editat de Centrul Cultural Bucovina şi Ghidul celor mai frumoase sate din România), parade ale portului popular tradiţional, cu coşarca de Paşti, oul uriaş, trâmbiţaşii, buciumaşii, tulnicarii, fluieraşii; concursuri de ouă încondeiate şi gastronomice cu preparate tradiţionale de post şi de lăsata secului. S-a organizat, de asemenea, Concursul Naţional “Glasul trâmbiţei, tulnicului, fluierului şi cornului în Ciocaneşti – Bucovina”, aflat la ediţia a IV-a, dar şi spectacole de muzică religioasă, spectacole folclorice şi Balul festivalului.

“Manifestarea este închinată Sărbătorii Învierii Domnului nostru Iisus Hristos şi reuneşte meşteri populari, încondeietori de ouă, interpreţi la trâmbiţă, bucium, tulnic, corn, cobză şi fluier din mai multe zone ale ţării (…) Ca şi în anii precedenţi, festivalul s-a axat pe arta populară tradiţională a încondeierii ouălor, care la Ciocăneşti este dusă mai departe şi prin şcoala de încondeiere a ouălor din cadrul muzeului, dar şi pe vechile instrumente muzicale. Festivalul ouălor încondeiate se desfăşoară la Ciocăneşti pentru că este singura localitate din ţară şi din lume care întruneşte cele trei elemente: al motivului naţional exprimat pe costumul popular, pe oul încondeiat şi pe casele locuitorilor. Aşa cum arată oul încondeiat, aşa rată şi casa, aşa arată şi costumul popular, aşa arată şi sufletul ciocăneşteanului”, a declarat, duminică, Gheorghe Tomoioagă, primarul comunei Ciocăneşti.

Tomoioagă a subliniat că localitatea Ciocăneşti este “unul dintre cele mai frumoase sate din România”, unic în ţară şi în lume datorită coexistenţei celor trei forme de exprimare a motivelor naţionale: oul încondeiat, costumul popular şi casele cu motive naţionale.

Sursa: AGERPRES

]]> http://vacantierul.ro/oua-incondeiate-ciocanesti-bucovina-vacanta-turism/feed/ 0 Balcic, oraşul fermecat din tainiţa cu amintiri http://vacantierul.ro/balcic-orasul-fermecat-din-tainita-cu-amintiri/ http://vacantierul.ro/balcic-orasul-fermecat-din-tainita-cu-amintiri/#comments Sat, 25 Feb 2012 18:48:53 +0000 valentin http://vacantierul.ro/?p=1043 Text, Simona Lazar

Stăm pe terasa mică de la “Kavatzite”. Chiar lângă plopul alb, uriaş, care dă numele restaurantului din Balcic. De crengile copacului sunt  legate “mărţisoare” împletite din aţă colorată în alb şi roşu. Una dintre aceste împletituri am legat-o chiar noi, cu aproape un an în urmă. În semn de protecţie pentru viaţa care urcă prin sevele lui. Poate vom reveni de intâi martie, când în Bulgaria se sărbătoreşte “Baba Mariţa”, ziua naturii reinviate şi a începuturilor!

Un bulgar de la malul marii
Nikolai, ospatarul, ne aduce vinul de “Targovishte”, un Chardonnay alb, sec si aromat, in sticla cu gat spiralat. In asteptarea scrumbiei la gratar, ridicam un pahar cu vin. Nikolai ne spune zambind: “Ati fost si anul trecut aici. Ati stat la aceeasi masa. Si ati cerut…” – si aici ne surprinde insirandu-ne lista intreaga de mancaruri pe care le “degustasem” in primavara trecuta. Ne uimeste memoria lui. Insa asa este Nikolai. Stie bine rostul meseriei, retine chipuri, dorinte, invata iute sa vorbeasca in limba ta. Ar putea face, poate, o alta meserie. Mai banoasa? Dar ii place apropierea apei si sentimentul de libertate pe care i-l da. Se simte protejat de stanca de calcar alb, in care se reflecta soarele si marea. Ii plac turistii care vin an de an sa-si petreaca vacanta in oraselul lui si pe care incearca sa-i faca sa-si doreasca sa revina. La Mare, la Castel, la Balcic. La el…, Nikolai, un bulgar de la malul marii.
Ne-mbie sa gustam inainte de peste o sopska. Salata bulgareasca traditionala, adoptata de lumea intreaga. Nu, nu e specifica tarmului sud-dobrogean al Marii Negre. A fost “inventata”, daca putem spune asa, intr-o comunitate de pe langa Sofia. “Sopii” vorbesc in dialect si sunt protagonistii unor anecdote, glume si bancuri – cam cum sunt “bancurile cu moldoveni”, “cu olteni”, “cu ardeleni” s.a. de pe la noi. Se rade de ei, dar au dat lumii… sopska si pe Sylvie Vartan.
Targovistea lor
Povestea despre “sopi” se opreste aici, fiindca Nikolai se grabeste sa ne aduca la masa “scumbria”. Cu cartofi fierti alaturi. Cu felii de paine alba, de casa, prajite si unse cu unt cu usturoi. Cu jumatatea de lamaie obligatorie, pe care o stoarcem deasupra pestelui. Nikolai ne mai toarna vin in pahare. Apoi ne arata eticheta: “Targoviste… Targovistea noastra. Aveti si voi, in Romania, o Targoviste. A fost capitala”, mai spune, aratandu-ne ca stie cate ceva despre istoria romanilor.
Regina Maria
Inevitabil, locuitorii Balcicului stiu “cate ceva” despre istoria romanilor. Si asta si fiindca, timp de cateva decenii, au parcurs un fragment comun din aceasta istorie. Batranii – precum turcul Sekir sau aromanca Ghinka Iliescu – au trait chiar ei istoria. I-au vazut pe pictorii care au nemurit Balcicul in panzele lor, l-au cunoscut pe primarul Octavian Mosescu si au intalnit-o pe Regina Maria. Altii au preluat povestile si le duc mai departe.
La Castel, Anna Koleva mai cauta inca numele pentru cel de-al cincilea sortiment de vin dedicat familiei regale a Romaniei. Organizeaza anume degustari pentru turistii romani si le toarna in pahare vinuri aromate, dulci ca si amintirile altui timp, care poarta nume precum Missi, Ileana, Regina. Bunicii Annei au trait si ei vremurile acelea de demult. Si i-au vorbit cu respect despre ele.
Bunicii Irinei au ajuns aici abia dupa ce cele doua judete din Cadrilater au fost date inapoi Bulgariei. Ca si alte familii de bulgari care s-au stramutat din Dobrogea de nord, in urma schimbului de populatii, au locuit intr-o casa ridicata de un roman. Si intr-un fel destinul asta a contat. Altfel, cum sa-ti explici faptul ca Irina, o bulgaroaica din Balcic, a hotarat sa deschida un restaurant in care decorul, mancarurile si intreaga atmosfera amintesc de “frumoasa regina a Romaniei”?
La “Regina Maria”, dupa ce treci de usa sculptata in stil romanesc si cobori treptele de piatra, poti sa retraiesti o seara de demult, pe care ea, Sultana, a trait-o la Balcic… Trairi de pastrat in tainita cu amintiri.
Interior dobrogean Aici te poti simti “ca acasa” cata vreme decoratiunile interioare exploateaza la maximum specificul etnografic dobrogean. Nu stii pana unde servetele, laicerele si iile sunt bulgaresti sau romanesti. Ochiul fiecaruia vede ce vrea. Insa cu siguranta gasesti aici o mostra de folclor dobrogean…“Aici, la Balcic, vin de obicei turisti romani, dar si nordici: estonieni, norvegieni, danezi. Apreciaza culoarea golfului si gustul pestelui” 
Nikolai, ospatar“M-a fermecat dintotdeauna povestea frumoasei regine a Romaniei si am dorit sa dau numele ei restaurantului meu”
Irina, proprietar restaurant Peste si frunze de vie 
Suntem la Balcic, in orasul care purta candva numele lui Dionyssos (zeul viei si al vinului), dar si pe tarmul unei mari generoase. Ce-ar fi mai potrivit deci decat sa intri intr-un restaurant si sa ceri “peste in frunze de vita”. Se prepara din macrou sau hering. Pestele se spala, se sareaza si se pune, timp de o ora, la loc rece, intr-un bait obtinut din jumatate de cana de vin, patru-cinci ardei capia, tocati, o ceapa taiata solzisori si patru-cinci linguri de ulei. Funzele de vita-de-vie se desareaza, se decongeleaza sau se oparesc (dupa caz) si se inveleste cu ele fiecare peste in parte. Se asaza pe gratar (fie in cuptor, fie pe jar) si se lasa sa se coaca la foc potrivit. Se servesc cu cartofi fierti natur, cu cubulete de unt deasupra si cu un pahar de vin alb, sec, alaturi.Palamida la gratar
Palamida este un peste de mare, inrudit cu scrumbia si ceva mai mare decat aceasta. Pestele se curata si i se scoate sira spinarii (fara a-i despica insa si spinarea). Se spala, se sareaza si se lasa 30-40 de minute sa isi traga sarea necesara. Apoi se asezoneaza, dupa gust, cu paprika sau oregano si cu zeama de lamaie. Pestele se intinde si se prajeste mai intai asezandu-se cu carnea pe gratar si cu pielea deasupra, pentru ca sa ramana perfect intins. Apoi se intoarce pe cealalta parte. Se serveste cu cartofi fierti, presarati cu patrunjel tocat, peste care s-a stors zeama de la o jumatate de lamaie, alaturi de felii de paine prajita unsa cu unt frecat cu usturoi.

Clatite umplute 
Se prepara mai multe clatite ceva mai groase, dintr-un aluat pregatit din faina, lapte, oua, ulei de masline, apa si sare dupa gust. Se fierb separat patru morcovi, patru cartofi, 100 g de fasole verde (taiata in bucati de 1-2 cm), 100 g mazare verde. Cartofii si morcovii se toaca marunt. La fel se procedeaza si cu doi castraveciori in otet, bine scursi. Se taie marunt si 150 g de sunca. Din doua galbenusuri, un pahar de ulei, un praf de sare, piper dupa gust si zeama de la o jumatate de lamaie se pregateste o maioneza, cu care se leaga legumele care au fost tocate, impreuna cu mazarea si fasolea verde. Se asaza putina umplutura pe fiecare foaie de clatita si se impacheteaza ca un plic. Se pun clatitele in tava unsa cu unt si se toarna deasupra un sos format din doua oua batute, patru linguri de smantana si 150 g branza sau cascaval ras. Se da tava la cuptor si se lasa sa se rumeneasca. Se serveste cu castraveciori murati.

]]> http://vacantierul.ro/balcic-orasul-fermecat-din-tainita-cu-amintiri/feed/ 0 Niederhorn – urme pe zăpadă http://vacantierul.ro/niederhorn-urme-pe-zapada/ http://vacantierul.ro/niederhorn-urme-pe-zapada/#comments Tue, 24 Jan 2012 07:23:09 +0000 valentin http://vacantierul.ro/?p=1008 Text şi fotografii:  Teodor Cârdei

Era în februarie 2010, România se afla  sub nămeţi, nu erai sigur că vor circula trenurile fără  întârzieri de ore – dar o întâmplare fericită făcea să mă aflu în Elveţia,  pentru a patra oară. Nu reuşisem să văd,  în trei ani, în perioada de vară, cei trei giganţi ai Alpilor Bernezi-Eiger, Monch şi Jungfrau. Am încercat iarna, hotărât că va fi ultima încercare…


Acele zile de februarie au fost poate printre cele mai fericite zile din viaţa mea. Am plecat cu inima strânsă ghem de pe pista înzăpezită a aeroporului Otopeni, nu am văzut nimic deasupra României, am depistat conturul lacului Balaton, ştiam că mai la nord ar trebui să văd Budapesta dar nu se vedea mai nimic, tot timpul mă întrebam dacă voi vedea ceva din lanţul Alpilor austrieci şi a fost să fie. Deasupra Austriei , norii erau destul de puţini, la altitudini joase, mai ales în lungul văilor, crestele şi vârfurile cele mai înalte ale Alpilor străluceau în soare. În câteva locuri se vedeau ca nişte sfori cele două sensuri ale autostrazilor. Prins de frumuseţea peisajului şi profitând că în avion nu eram prea mulţi pasageri, fiind locuri libere la geam pe ambele părţi, am trecut când la un geam ,când la altul, făcând zeci de fotografii, ştiind că,  în final,  voi alege doar câteva mai reprezentative.

Nu am realizat când am intrat in spaţiul Elveţiei, Am fost atenţionaţi de către personalul avionului să ne punem centurile de siguranţă urmând a ateriza la Zurich. Pe aeroport,  am fost întâmpinaţi , iarăşi,  cu multă ceaţă. Ştiam că voi merge cu trenul înca 180 de kilometri până la Interlaken şi de acolo vreo 20 de km. cu autobuzul până în Beatenberg,  o staţiune destul de mică dar cochetă de unde se putea admira,  în zilele senine,  întreg lacul Thun. Aveam asigurată cazarea pentru cinci nopti la hotelul Dorint. Din balcon se vedeau munţii care m-au fascinat întotdeauna. În timpul nopţii , m-am trezit de câteva ori să văd cum este vremea. Afară,  abia se întrezăreau câteva lumini, ningea parcă zgomotos. Stiam ca în Jungfraujoch trebuie să licăre luminile de la Oservatorul astronomic din creastă.

Dimineaţă,  am fost printre primii care au coborât la recepţie. De supărare că ninge , am gustat din toate categoriile de brânzeturi ale elveţienilor,  de parcă ei purtau vina că ninge. Bine îmbrăcat de iarnă, am scos o cană de cafea pe terasa din faţa hotelului şi fumând două ţigări m-am uitat la vecinii care aveau ceva pensiuni în jur cum au trecut la curăţirea aleilor de zăpadă.

Nu-mi venea să  intru în cameră, nu venisem atâta drum să mă uit la programele lor de televiziune. Programul meu era să urc la Jungfraujoch pentru o zi, să admir cascadele îngheţate de la Lauterbrunnen,  în altă zi, sî bat pe jos oraşul dintere cele două lacuri Brienzsee şi Thunersee cu numele atât de inspirat – Interlaken.

Ghinionul mă  însoţea tot timpul. Am mers pe jos doi, trei kilometri, eram printre puţinii oameni care se încumetau să iasă în stradă, am revenit în faţa hotelului, refuzam să intru în clădire, mi-am continuat drumul , ca, la un kilometru de hotel să găsesc o staţie de telecabină care ,culmea,  mai şi funcţiona. Era o staţie intermediară , mi-am dat seama că telecabina urca de undeva de jos,  de pe malul lacului Thun până la ultima staţie, pe vârful Niederhorn.

Atunci când mi-am stabilit programul, nu am băgat de seamă acest munte cu cei 1955 de metri altitudine, visam în jurul cifrei de 4000 de metri.

Intru în clădirea staţiei de telecabină şi constat că de jos urcau destul de mulţi nebuni. La prima vedere,  constat că până sus preţul este oarecum acceptabil, raportat la preţurile elveţienilor şi mă risc să urc în acea cutie metalică unde se vorbea mai mult germană şi care tranzita prin ceaţă de nu vedeai nimic la doi metri. Mi-am zis că dacă toţi care urcau erau nebuni, hai să mă număr şi eu printre ei !

După vreo cinci minute de mers prin negură şi ninsoare, parcă la un semnal, de undeva, din ceruri, sub noi strălucea zăpada, în toate părţile se vadeau vârfurile munţilor iar deasupra era un albastru intens.

Eram înca între un echilibru tremurător între îndoielile mele de acolo de jos şi magia spectacolului naturii ce se desfâşura de la 1500 m. altitudine în sus.

Nu-mi venea să cred că este adevărat dar m-au convins exclamaţiile nemţesti ale ,,colegilor de suferinţă”: super ! schonnn !

Toata lumea devenise mai veselă , mai vorbăreaţă, stiau care este scopul lor în acea zi, erau dotaţi cu skiuri ,cu plăci de snowboard ,doar eu veneam numai cu camera foto. Pentru mine,  era suficient că am ajuns aici, că am posibilitatea de a admira acele peisaje de vis, de a le înregistra digital pentru amici,  pentru că în inima şi în sufleul meu şi-au găsit loc pentru totdeauna.

Am coborăt din telecabină, m-am îndepărtat rapid de aglomeraţie ,am pus ochii pe ridicătura cea mai înaltă şi am început să urc prin zăpada de peste o jumătate de metru  ca să ajung,  cât mai repede,  acolo unde consideram că este punctul cel mai înalt al Niederhornului, să răsuflu de câteva ori, să mulţumesc lui Dumnezeu că a făcut să ajung în acest colţ de rai, să fiu singur, să ascult muzica de suflet a razelor de soare care se răsfrâng în cristalele zapezii,  să uit că mai sunt şi ceilalţi care au urcat doar ca să coboare.

Eram sigur în faţa acelei imensităţi de zăpadă care se întindea în faţa mea precum o coala albă de hârtie care avea doar pe margini câteva cuvinte care se terminau cu-horn-Stockhorn, Balmhorn, Schreckhorn Lautrahorn, Swarzhorn, Breithorn.

Am închis ochii pentru câteva clipe, să pot să-mi amintesc toate aceste denumiri de vârfuri montane care se leagănă la altitudini de la trei mii la patru mii de metri, acel lanţ muntos cu o denumire atât de inspirată,  Berner Oberland.  Ştiam, deja, că în spatele meu, sub nişte prăpăstii,  se desfăşoară Justital , o vale cu fâneţe şi ferme de vaci care de multe ori în timpul iernilor grele este complet izolata.

Am admirat faţa nordica a lui Eiger, amintindu-mi că acolo este muntele celor cu mult curaj combinat cu multă nebunie, raiul alpiniştilor , faţa nordică pe care unii mai puţin norocoşi nu mai reusesc să o urce…urcând însă către  o stea numai a lor de unde privesc zilnic la noi.

Ştiam, deja, că dincolo de acest lanţ muntos se află izvoarele Rhonului,  acele pasuri montane ce depăşesc 2500 altitudine, ştiam că undeva,  dincolo, străluceşte şi fascinanta piramidă a Matterhornului.

Ştiam că sub stratul de nori de sub mine se întinde lacul Thun, nu regretam că nu-l vad, poate dacă-l vedeam deja era prea mult peste imensitatea albă.

Am mai găsit un singuratic , care-şi făcuse o gaură în zăpadă şi servea masa. L-am lăsat să termine de mâncat şi l-am rugat să-mi facă şi mie două fotografii, i-am facut şi eu lui şi cum nu aveam nici unul nici altul nimc de scris ne-am scris adresa de mail cu degetul pe zăpadă şi am fotografiat-o. I-am trimis, ulterior,  fotografiile, poate din politeţe mi-a raspuns că sunt cele mai frumoase din zonă şi am rămas prieteni.

Am coborât regretând  că mă despart de aşa frumuseţe dar cu satisfacţia că am lăsat urme pe zăpada Niederhorn-ului, iar acesta mi-a lăsat urme adănci în amintirile mele.

În Beatenberg, ningea în continuare şi parcă vroiam să  le spun la toţi pe care-i întâlneam că ar trebui să regrete că nu au fost sus.

 

 

 

]]> http://vacantierul.ro/niederhorn-urme-pe-zapada/feed/ 2 Trei întâlniri cu Malta http://vacantierul.ro/trei-intalniri-cu-malta/ http://vacantierul.ro/trei-intalniri-cu-malta/#comments Mon, 23 Jan 2012 10:04:49 +0000 valentin http://vacantierul.ro/?p=1005 text: Simona Lazăr, Tudor Cireş

Festa malteză, între sfinţi şi artificii


Aproape că nu există zi de vară – de la sfârşitul lunii mai până spre jumătatea lui august – fără ca în Malta şi în insula-soră, Gozo , să nu aibă loc una dintre tradiţionalele lor sărbători numite, generic: “festa”. Fiecare orăşel şi sătuc îşi sărbătoreşte sfântul patron, cu mare fast şi, mai ales, cu jocuri de artificii, care adună sute şi mii de localnici şi de turişti, însetaţi de spectacol. O curiozitate – pe care încă nu mi-am putut-o explica – e aceea că sfinţii maltezi par să nu respecte calendarul ştiut. Sfinţii Gheorghe şi Nicolae ţşi fac loc suprinzător în plină vară, Sfântul Ioan Botezătorul e sărbătorit, timp de o săptămână, când într-un sat, când într-altul, iar de ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel unele localităţi ies înn faţă cu alţi mucenici şi arhangheli… Pare că lumea lor e prinsă şi ea în iureşul roţilor de artificii care slobozesc în aer mici rachete luminoase, şuierătoare…
Luna focurilor, sub semnul lui San Gwann


Iunie, cu precădere, e numită “luna focurilor” şi este cea mea bogată în acest gen de “festa malteza”. Sub semnul Sfântului Ioan Botezătorul (San Gwann) – care este unul dintre protectorii insulei, el fiind, după cum se ştie, patronul Cavalerilor Ioaniţi, zişi şi “Cavalerii de la Malta”, care au stăpânit timp de secole insula – se ard haine vechi, care simbolizează “lucrurile” vechi, toate întâmplările trecutului recent care trebuie date la o parte. Focurile se aprind noaptea, la marginea târgurilor. În trecut erau arse, o dată cu vechiturile, şi carcasele animalelor moarte care nu puteau fi mâncate. Azi, ca şi ieri, cei care iubesc cel mai mult jocul flăcărilor sunt copiii. Mai demult, ei se adunau în jurul acestora şi mâncau fructe, roşcove sau… ceapă, privind focul care murea încet. Tradiţia mai spunea că de Sfântul Ioan Botezătorul omul trebuia să îşi lase hainele groase, de iarnă (să nu vă închipuiţi însă că e vorba despre blănuri sau altfel de îmbrăcăminte specifică iernilor noastre, pentru că în Malta temperaturile joase înseamnă undeva cu puţin peste 10 grade Celsus), pentru a le îmbrăca pe cele uşoare, de vară. Tot acum se putea merge pentru prima dată la scăldat, în mare, şi asta pentru că o dată cu încălzirea vremii se încălzea şi apa. Acestea sunt însă cutume care nu se mai respectă astăzi.
Se respectă în schimb fastul cu care se împodobesc casele, bisericile, satul/oraşul întreg. Felinare şi steaguri – ridicate cât mai sus – ghirlande şi pleduri viu colorate, sunt – chiar cu câteva zile înainte de “festa” – semnul că sărbătoarea se apropie. Călătorul care păşeşte pentru prima dată pe Malta poate fi luat prin surprindere de adevărata “pădure” de steaguri care acoperă unele burguri.
Slujba religioasă este şi ea foarte importantă în această punere în scenă a sărbătorii, la fel cum sunt şi tarabele cu produse tradiţionale – mai ales culinare, dar şi bijuterii lucrate în filigran de argint, piese de decor sau de vestimentaţie în lasetă malteză ori diferite insigne şi simboluri, cea mai des întâlnită fiind crucea Cavalerilor Ioaniţi.
Adevărata atracţie o reprezintă însă jocurile de artificii. Se ştie că maltezii sunt, pe bună dreptate, “artificierii” Europei (sigur, păstrând proporţiile cuvântului, astăzi). Şi asta pentru că din 3000 de licenţe pentru fabricarea de “focuri bengale”, petarde şi alte produse de acest tip, mai mult de jumătate sunt eliberate în micul stat din arhipelagul maltez. Producerea artizanală a artificiilor poate constitui motiv de mândrie pentru orice localnic, aşa că nu e de mirare să vezi, în seara când are loc festa, adevărate păduri de “instalaţii”, aproape de noţiunea de artă, care aşteaptă să fie aprinse pentru a oferi uriaşe surprize şi copleşitoare plăceri celor care le privesc muşcând aerul cu lumina lor.
Am fost şi noi martori ai unui astfel de spectacol fantastic, într-o noapte de iunie, la Siggiwi, când comunitatea locală îl celebra pe… Sfântul Nicolae (care într-o vară a fost furat de italienii din Bari, de la Mira – Demre de azi, în Turcia – şi adus pe mare până în sudul Italiei). La fel cum martori am fost la sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, în Valetta, capitala statului şi probabil cel mai frumos oraş din inima Mediteranei.

L-Imnarja – altfel de întâlnire cu Malta

Sfântul Paul este strâns legat de istoria insulei. A păşit pe ea, într-unul dintre drumurile lui prin Mediterana, căutând adăpost pe timp de furtună. Atunci i-a întâlnit pe localnici şi i-a creştinat.

De Sfinţii Apostoli, la Valetta are loc o tradiţională sărbătoare locală, “L-Imnarja”, despre care povesteşte şi Thomas Freller, în celebra sa carte “Encounters with Malta” (Întâlniri cu Malta). El spune că în 1790 Sir Richard Colt Hoare (să nu uităm că vreme de mai mult de un secol şi jumătate, până în 1964, Malta s-a aflat în componenţa Regatului Unit al Marii Britanii) ar fi observat o astfel de petrecere (să-i spunem) câmpenească, la care participau câţiva localnici cu soţiile lor, cântând şi dansând. “O scenă de fericire rurală”, nota Freller, pe care maltezii o meritau, după un an de muncă grea. O dată cu sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, când are loc “il-festa ta l’Imnarja” (pe 29 iunie), în Malta se încheie o etapă importantă a muncilor agricole. Practic, maltezii strâng primele roade în această perioadă şi putem spune că festa de la sfârşitul lui iunie este o veritabilă Sărbătoare a Recoltei.
(În trecut, aceasta era şi perioada în care se încheiau contractele matrimoniale. E de ştiut, de exemplu, că în Malta a existat până în urmă cu câteva decenii obiceiul de a se aranja căsătoriile de către un negociator specializat în aşa ceva, tinerii – băieţi şi fete – având puţine prilejuri de a socializa. Într-un fel este de explicat şi de ce, până în zilele noastre, nu a existat în această ţară instituţia divorţului, abia recent fiind organizat un referendum la care doar puţin peste jumătate dintre participanţi s-au pronunţat în favoarea desfacerii legale a căsătoriei – dar acesta este un alt subiect.)

În seara de dinainte de Sfinţii Apostoli, la Valetta, în spaţiul de promenadă special amenajat în zona de jos a oraşului, pe malul mării, am fost şi noi martori la punerea în scenă a unei L-Imnarja. Am asistat la defilarea gărzilor, la alaiurile de târgoveţi şi ţărani maltezi puşi pe joc, am stat cu ei la mesele lungi, de lemn, sorbind din vinul dulce local (care păstrează gustul pământului de care a stat lipit strugurele, înainte de a fi cules – viile tradiţionale nefiind ridicate pe araci). I-am văzut în plinătatea lor de oameni sinceri şi frumoşi şi ne-am bucurat că ne-au integrat, că ne-au oferit să gustăm din mâncarea lor, chiar dacă nu a fost vorba decât de o bucată de “f-tira” (pâine) unsă cu “bigilla” (pastă de fasole).
Iar înainte de părăsi Valetta (şi sărbătoarea ei) am oprit preţ de câteva minute, cât să ascultăm un marş “interpretat” magistral de o uriaşă flaşnetă, o “maşinărie” de orgi, o “terramaxka” malteză, datând din 1929, singura restaurată şi în stare de funcţionare din Malta. Terramaxka este nelipsită de la festa de Sfinţii Petru şi Pavel şi e mânuită de însuşi stăpânul “cutiei magice”, Mari Van Rooy, aşa cum odinioară o făcuseră înaintaşii lui.

Publicat initial in Jurnalul National
]]> http://vacantierul.ro/trei-intalniri-cu-malta/feed/ 0 Zâmbetele sunt gratis, în Zurich http://vacantierul.ro/oferte-turism-gratis-zurich-elvetia/ http://vacantierul.ro/oferte-turism-gratis-zurich-elvetia/#comments Sun, 22 Jan 2012 15:19:19 +0000 admin http://vacantierul.ro/?p=993 O vizită scurtă în Zurich, oraş-fanion al Elveţiei şi simbol al civilizaţiei şi bunăstării pentru întreg mapamondul, dezvăluie turistului “crizat” imaginea unei microlumi unde, în ciuda preţurilor ridicate, se zâmbeşte mult, gratis şi parcă niciodată a pagubă.

M-am îmbarcat joi spre Zurich având în minte imaginea protestelor care au cuprins România în ultimele zile, susţinute cu mâna pe piatră sau pe pancarte ironice de indivizi sau grupuri de oameni sătui de pretextul crizei mondiale şi neputinţa locală, de sărăcie, de mizerie, de lipsa de perspectivă.

În mod natural, mi-am propus să aflu, odată ajuns la destinaţie, cum şi dacă există criză într-un oraş medaliat cu atâtea superlative: unul din centrele financiare de top la nivel mondial, lider din perspectiva calităţii vieţii şi nivelului de trai.


Timpul fiind scurt şi programul încărcat, am început cu începutul. La finalul cursei de la aeroport la hotel am intrat în vorbă cu taximetristul. “Lumea întreagă este în criză”, îmi spune într-o engleză curată Malek, originar din Pakistan şi stabilit în Elveţia de 20 de ani. Întreb despre piaţa de profil şi dacă s-au schimbat lucrurile în ultimii ani. “Da, într-adevăr, piaţa a scăzut cu 15%”, vine răspunsul, atât de precis încât uit să cer alte detalii legate de business. Întorc discuţia la punctul de start şi vreau să aflu totuşi cum se resimte în buzunar regresul. “Eu sunt foarte fericit”, îmi spune taximestristul, zâmbind convingător. A venit rândul lui să mă întrebe, politicos, dacă mai am şi alte întrebări. Nemaiavând, ne-am despărţit cu o strângere de mână.

Fidel obiectivului propus, am continuat investigaţia în holul hotelului, de data asta interlocutor fiindu-mi un manager de departament al unei firme locale. “Companiile încearcă să facă faţă situaţiei actuale fără să recurgă la concedieri. Acum suferim şi din cauza ratei de schimb. Vom vedea cum vor evolua lucrurile peste câteva luni”, mi se răspunde, amabil. Îmi amintesc ca prin vis de anul 2008, când în România se vorbea încă în şoaptă de criză. “Ce mult timp a trecut de-atunci, şi câte s-au schimbat între timp”, îmi spun cu obidă. “Dar revolte? Ştiţi, noi în România avem, în perioada asta. În Zurich au fost?”, întreb, de data asta cu voce tare. Persoana în cauză era la curent cu situaţia din România, din presă, dar nu m-a putut ajuta în primă fază cu un exemplu similar local. După un moment de pauză, îmi spune că au existat totuşi niste conflicte de stradă cu poliţia, generate cu un an înainte după un meci cu rivalii de la Basel. Îmi reprim repede tentaţia ridicolă a unei comparaţii şi abandonez subiectul.

Următoarea discuţie legată de subiectul ales am avut-o cu un grup de manageri. “Zurich e un oraş ciudat. Mulţi oameni vin şi muncesc aici, dar trăiesc în altă parte. Nu s-au schimbat multe începând din 2008, iar rata şomajului este în continuare foarte scăzută”, îmi spune unul dintre ei. Înţeleg că şomajul, şi nu PIB-ul, este unul dintre principalii indicatori avuţi în vedere cu ocazia acestui gen de discuţii. Mi se mai spune că salariile nu au scăzut, în schimb preţurile au mai crescut. Vreau să aflu care sunt industriile locale cele mai afectate de criza mondială.”Care criză? Nu s-a ajuns jos, pe străzi”, vine răspunsul. Insist şi aflu că există şi unele companii care au fost totuşi afectate de criză. Sau că industrii precum cea a construcţiilor stagnează de foarte mulţi ani. Sau că, din cauza preţurilor mari, unii elveţieni trec graniţa pentru cumpărături. În acelaşi timp, mulţi germani vin aici în căutare de joburi. “Ajungi să îţi pui problema dacă să cumperi un produs din afară sau din Elveţia, unde e mai scump, dar şi al cărui loc de muncă îl salvezi atunci când faci o achiziţie” a fost o altă frază care mi-a rămas în memorie.

Târziu, după ce îmi epuizasem arsenalul, mai aflu că a fost totuşi “o criză”, în 2009, când vânzările au urmat temporar un accelerat trend descendent. Nu a durat mult. “În şase luni s-a ajuns înapoi la nivelul de dinainte. Erau semne că va dura, dar a trecut foarte repede”, mi s-a spus.

Am revenit pe stradă, cu ajutorul unui ghid originar din partea Elveţiei unde se vorbeşte italiana, care a încercat în turul de două ore să pună grupul din care făceam parte în temă cu principalele informaţii legate de Zurich. Când am ajuns pe Bahnhofstrasse, ne-a atenţionat că ne plimbăm pe una dintre cele mai scumpe străzi din lume, după nivelul chiriilor practicate, iar lista nesfârşită de branduri celebre înşirate de o parte şi de la alta nu făceau decât să-i sprijine afirmaţia. Din datele sale, strada ocupă locul 8 în acest clasament după ultimele statistici. “Era pe locul 3 până acum câteva săptămâni”, a precizat ghidul, cu oarecare regret.

Specializat în istorie, el nu a oferit prea multe cifre, accesibile oricum online, dar am aflat totuşi că Zurich, probabil cel mai mai scump oraş din Elveţia, are 380.000 de rezidenţi, la care se adaugă încă un milion de locuitori din suburbii, iar studenţii reprezintă 10% din populaţie. Totodată, ca fapt divers, ghidul ne-a spus ca aici sunt 1.200 de fântâni cu apă potabilă. Chiriile la case variază în funcţie de zonă, număr de camere sau dotări, şi sunt în uşoară scădere. Deşi oarecum nou în branşă, ghidul ne-a mai spus că numărul turiştilor a rămas relativ constant în ultimii ani.

Printre picăturile răzleţe de ploaie, în pauzele de prezentare a diverselor obiective, am încercat să aflu şi câteva răspunsuri la dilemele proprii legate de criză. “În plan personal n-am simţit o mare diferenţă”, a spus el, după ce în prealabil mă informase că, într-adevăr, a auzit de concedieri şi chiar de falimente. Despre evoluţia pieţei pe care activează nu a putut oferi detalii, în condiţiile în care jobul de ghid era doar part-time, fiind o sursă de venit pe perioada doctoratului.

La fel ca şi în cazul celorlalţi interlocutori, răbdarea a dat roade. “Anul trecut am văzut reduceri de preţuri în magazine înainte de Crăciun, ceea ce nu s-a mai întâmplat până acum. Totuşi, în afară de asta, viaţa merge înainte ca şi până acum”, a spus el. Într-adevăr, vitrinele multor magazine fac în continuare cu ochiul potenţialilor clienţi, afişând anunţuri cu reduceri generoase. Nu am mai insistat pe subiectul crizei, dar am zis să-mi încerc norocul întrebându-l de eventuale proteste. Mi-a povestit că la finele anului trecut au existat unele acţiuni în stradă, parte a mişcării Occupy Wall Street, dar nu a fost nevoie de jandarmi pentru a gestiona lumea adunată în Paradeplatz, o altă locaţie simbol pentru lumea finanţelor. De altfel, în piaţa unde îşi au sediile UBS şi Credit Suisse s-a încheiat şi turul de prezentare a oraşului.

Fără să fie la fel de precis cu cifrele ca în cazul fântânilor, ghidul ne-a spus că oraşul are un important număr de baruri şi restaurante, pentru toate gusturile, care sunt apreciate atât de localnici, cât şi de turişti. Parte a celei din urmă categorii, nu aveam cum să ratez vizita unor asemenea obiective.

La finalul primei zile, la cină, încercasem pentru prima oară experienţa elveţiană a “mâncatului în oraş”. La scurt timp după intrarea în localul plin ochi de clienţi am aflat că nu, nu era o sărbătoare locală, ci doar o seară banală de joi. De data asta nu am mai avut nevoie de pix, şi nici măcar de dialog, pentru răspunsuri la ancheta mea apocaliptică: toată lumea zâmbea. Am consemnat zâmbete care păreau a fi de bucurie, de amabilitate sau etichetă, relaxate, ba chiar romantice sau petrecăreţe.

A doua cină, şi ultima, mi-a oferit o experienţă de două ore într-un restaurant de lux, iar informaţiile înregistrate pe retină au fost similare. Oameni în costum sau îmbrăcaţi casual, singuri sau în grupuri mai mici şi mai mari, laolaltă, bine-dispuşi, plătind preţuri destul de piperate pentru o seară în oraş. Oameni pe care evidenţa m-a impiedicat să-i abordez cu întrebări despre criză. Şi pentru că zâmbetele nu se împărţeau doar la masă, ci, mai discret, şi pe stradă, la hotel sau în autobuz, la un moment dat am erupt: “Aici toată lumea zâmbeşte!?”, complimentând un localnic. “Dimineaţa, la prima oră, în drum spre serviciu, se zâmbeşte mai puţin”, a venit răspunsul, însoţit de un surâs subtil.

Sâmbătă dimineaţă am lăsat în urmă un oraş elegant şi exclusivist, în care criza – aşa cum o înţeleg şi o percep eu – nu a venit, după toate aparenţele. Oamenii cu care am dialogat mi-au dat de înţeles, politicos, că înţeleg la ce mă refer, iar cei pe care am apucat doar să-i studiez de la distanţă au părut să refuze, elegant, subiectul.

Acasă, imaginaţia şi originalitatea protestatarilor din stradă născocise sloganuri care de care mai ironice. În Bucureşti, în drumul dintre aeroport spre casă, a început să-mi lipsească atmostera destinsă şi distinsă din Zurich. M-am surprins zâmbind amar la vederea câinelui comunitar de dimensiuni considerabile, aciuat în autobuz. În faţa mea, o turistă cu trăsături asiatice părea că vrea să-mi pună câteva întrebări.

sursa: Mediafax – Ioan Dornescu

]]> http://vacantierul.ro/oferte-turism-gratis-zurich-elvetia/feed/ 0 Uniforma domnitorului Al.I. Cuza, la Muzeul Unirii din Iaşi http://vacantierul.ro/uniforma-domnitorului-al-i-cuza-la-muzeul-unirii-din-iasi/ http://vacantierul.ro/uniforma-domnitorului-al-i-cuza-la-muzeul-unirii-din-iasi/#comments Sun, 22 Jan 2012 14:52:23 +0000 Simona Lazăr http://vacantierul.ro/?p=987 O copie a uniformei domnitorului Alexandru Ioan Cuza va fi expusă începând de marţi, 24 ianuarie, la Muzeul Unirii din Iaşi, costumul fiind realizat la croitoria Ministerului Apărării Naţionale.

Deputatul PDL de Iaşi Petru Movilă a prezentat, duminică, într-o conferinţă de presă, o replică a uniformei domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care va fi donată Complexului Muzeal Moldova din Iaşi, pentru a fi expusă la Muzeul Unirii din municipiu.


Movilă a spus că acest costum a fost realizat la croitoria Ministerului Apărării Naţionale, ideea aparţinând unui ieşean care a constatat că nu există o copie a uniformei domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

“Împreună cu ministrul Apărării, Gabriel Oprea, şi cu deputatul UNPR Luminiţa Iordache donăm această copie către Muzeul Unirii din Iaşi. Uniforma este realizată în baza unor fotografii şi tablouri vechi. Este un proiect de suflet, realizat din contribuţie personală, ideea pornind de la un ieşean, care mi-a spus că nu există o astfel de copie a uniformei domnitorului. Donaţia către Muzeul Unirii o vom face pe 24 ianuarie, când sărbătorim Unirea Principatelor Române”, a declarat deputatul Petru Movilă.

El a adăugat că va face demersurile necesare pentru ca şi medaliile de pe uniforma domnitorului Cuza, expuse în prezent la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, să fie aduse la Iaşi. (Mediafax)

]]> http://vacantierul.ro/uniforma-domnitorului-al-i-cuza-la-muzeul-unirii-din-iasi/feed/ 0