Când am fost în aprilie, în Sicilia, vulcanul pufăia subţire din pipa lui… Mi s-a spus că se odihneşte, după erupţia din ianua­rie, care tulburase calmul localnicilor şi-i adu­sese aproape pe vulca­nologi, pe reporteri, pe curioşi. La câteva zile după plecarea mea, Etna a început din nou să “bolborosească”, iar la finele primei decadă a lunii mai cerul nopţii s-a înroşit din nou. Etna a erupt, pentru a doua oară în acest an.

Această prezentare necesită JavaScript.

Privit din cer, din avionul care alunecă liniştit înspre aeroportul Fontanarosa, de lângă Catania, Vulcanul Etna nu are nimic ameninţător… Nu în zilele lui obişnuite, cele în care e un blând uriaş de piatră, scrutând marea, în vreme ce trage, uşurel, din pipă, “zvârlind” apoi spre cer inele de fum. Tu, călătorul care urmează să-şi petreacă doar vreo câteva zile pe vechea insulă a siculilor, îl cauţi cu privirea imediat ce ajungi pe pământ… ieşirea în şoseaua largă care te duce spre Catania e aproape, iar de pe drum ochii tăi sunt atraşi de culmea muntoasă.

Astăzi, 5 ianuarie 2012, Etna erupe din nou, după cum se poate vedea, live, şi aici.

 

Darurile muntelui de foc
Când spui “erupţie vulcanică”, primul gând aleargă spre drama Pompeiiului antic. Atunci când “s-a aprins” Vezuviul, “s-a stins” flacăra vieţii în frumosul oraş roman. A fost nevoie de aproape şaptesprezece secole pentru ca străzile drepte şi casele cu suflete chircite acoperite de lavă în anul 79 d.Hr. să fie redescoperite. Cercetătorii care au încercat să reconstituie ce s-a întâmplat în ziua în care Vezuviul a învelit cetatea în lavă şi cenuşă au descris evenimente apocaliptice. Şi-atunci nu înţelegi calmul cu care catanezii acceptă vecinătatea muntelui de foc, unul dintre cei mai înalţi vulcani activi ai lumii (3329 m altitudine). O explicaţie există. Pentru ei, Etna nu este un distrugător de oameni şi de cetăţi; cei care trăiesc pe pantele lui îl privesc mai degrabă ca pe un tată sever, care îi pedepseşte uneori, dar le face şi atât de multe daruri. Cel dintâi dar a fost insula însăşi, căci în urmă cu o jumătate de milion de ani în lo­cul său era doar o prăpastie largă. Erupţie după erup­ţie, muntele s-a înălţat, iar lava care aluneca în mare i-a lărgit teritoriul.

Etna – ca şi Vezuviul (care se află dincolo de canal, pe continent), ca şi cele şapte insule vulcanice zise “Eoliene” (fiecare poartă numele uneia dintre cele şapte fiice ale zeului Eol, zeul vântului) din nord-estul Siciliei – a favorizat, în Antichitate, dezvoltarea unei puternice civilizaţii, bazate pe prezenţa zăcămintelor de obsidian (un fel de sticlă naturală, care se formează în etapa finală a unei erupţii vulcanice). Obsidianul a fost folosit de primele populaţii ale insulei pentru a face diferite ustensile, cuţite, lame, utilizate la vânătoare, la război, dar şi în agricultură.  Roca vulcanică a fost folosită în construcţii – un amfiteatru roman construit numai din piatră neagră a fost descoperit şi adus la lumină chiar în mijlocul Cataniei –, în vreme ce sculptorii au lucrat acelaşi material pentru a realiza statui majestuoase.

Una dintre acestea se află în Catania şi reprezintă unul dintre elefanţii cu care cartaginezul Hannibal s-a pornit să cucerească Europa, călcând, la propriu, în picioare, tot întinsul peninsulei italice şi urcând pe culmile Alpilor, pentru a trece dincolo de ei, în ţinuturile germanice.
Astăzi, cenuşa vulcanică este considerată de agricultori un adevărat dar. Pământul saturat a provocat nişte schimbări uluitoare în natură, multe dintre legumele şi fructele care cresc pe pantele din jurul muntelui având particularităţi pe care nu le poţi întâlni în nici o altă parte a lumii şi care dau un plus de savoare şi valoare produselor.

 

Câteva etiomologii
Siculii, unii dintre primii locuitori ai insulei (de la care derivă, de altfel, şi numele actual al insulei: Sicilia), sunt cei dintâi care au dat puteri zeeşti acestei stânci uriaşe cu inima de lavă. Au numit-o Adranon, Zeul Focului şi al Războiului, ridicându-i în mijlocul pădurilor întinse un templu apărat de o mie de câini sacri. În mitologia greacă se spune că monstrul Typhon a fost aruncat de Zeus sub acest munte, iar mai târziu aici şi-ar fi stabilit unul dintre atelierele lui însuşi zeul Hefaistos, fiul cel slut al Herei şi soţul frumoasei Afrodita. De fapt, nu­mele roman al lui Hefaistos este… Vulcan şi se-nţelege de ce “fierarul zeilor”, cel care le mo­dela în foc şi armele, şi diademele, avea să devină, în timp, substantivul comun care desemnează “mun­tele-care-scuipă-foc”.

Mai curios mi se pare că “Etna” este, tot în mitologia greacă, numele unei nimfe a pădurilor şi-atunci greu îmi vine să pla­sez etimologia vulcanului catanez în spaţiul gre­cesc sau în cel roman (căci bine ştim cum mi­to­lo­giile, o vreme, s-au împreunat). Chiar dacă… după unele surse numele nimfei înseamnă “eu ard” şi se spune că uneori se transforma într-o fla­că­ră. Există şi un cuvânt fenician care poate sta la originea Etnei, “attuna”, adică: “cuptor”.

Dar să lăsăm etimologiile deoparte – că nu vom rezolva noi disputele – şi să mai tragem o ocheadă spre Etna. Nu de alta, dar alerta care a în­chis, vremelnic, aeroportul din Catania tocmai s-a ridicat şi va trebui să plecăm în curând. Ca­ta­ne­zii, cum spuneam, nu se tem prea mult de mun­te­le lor de foc. Şi asta pentru că au o armă re­du­ta­bilă atunci când vine vorba despre torenţii de lavă care li se apropie de culturi şi de case: credinţa. Se pa­re că unele erupţii au încetat ca prin minune după ce au avut loc procesiuni religioase şi după ce populaţia s-a rugat la relicvele unor sfinţi locali, pre­­cum Santa Agatha, ale cărei moaşte se află la Catania. Pe de altă parte, e bine să amintim şi că încă din secolul al XVII-lea s-au încercat diferite ex­pe­ri­mente pentru redirecţionarea sau chiar oprirea torentelor de lavă. Una dintre aceste acţiuni, finali­za­tă cu succes, în 1992, a fost coordonată de pro­fe­­sorul Franco Barberi, preşedintele Grupului Na­ţi­o­nal al Vulcanologilor. Operaţiunea “Trombosis” a constat în dirijarea lavei vulcanice pe albiile de­ja formate de o erupţie care avusese loc cu patru luni înainte.

 

Mană cerească pentru agricultori
Pe timpul lui Strabon, pe dealurile de sub Etna, până la Varone, existau nu mai puţin de 185 de podgorii. Strabon, ca şi Plinius, lăuda vinul obţinut, pe care îl considera de o calitate excelentă. Se zice că, în Antichitate, fiecare roman care locuia în Sicilia bea cel puţin trei sferturi de litru de vin pe zi, însă orgiile epocii imperiale nu s-au putut niciodată compara cu rafinamentul pe care îl afişau grecii, în timpul unui “symposium”. E drept că vinurile, pe vremea aceea, erau îndulcite cu miere şi poate asta să le fi dat un gust aparte. Dar cu siguranţă şi cenuşa vulcanică, pe care şi catanezii de astăzi o consideră (când e în cantitate ponderată) o adevărată mană pentru agricultură, să fi jucat un rol benefic. Putem băga mâna în foc (permis fie-mi jocul de cuvinte), că muntele-de-foc e “vinovat” şi de faptul că fisticul “di Bronte” este unul dintre cele mai bune din întreaga Italie sau că organizaţia Slow Food siciliană militează pentru produse locale deosebit de gustoase, dar şi spectaculoase, ca aspect, precum o varietate de conopidă care, în loc să fie albă, este violetă, o alta de anghinare care de asemenea este violetă (violetto di Niscemi), culori care în bună măsură sunt “condiţionate” de compoziţia chimică a solului vulcanic şi de stratul subţire de cenuşă pe care vulcanul îl “presară” din când în când peste culturi. Dar cu siguranţă cele mai cunoscute sunt portocalele roşii de Sicilia, care cresc numai în livezile de sub Etna. Li se spune “sanguinelle” (sângerii) şi sunt foarte zemoase şi parfumate.

Publicat initial in Jurnalul National

,