Balcic. Poveste de pe Coasta de Argint

Written by

Casa ultimului primar român al „Oraşului alb” este astăzi cafenea. Îi zice „Sedemte lulle” (adică „7 pipe”). Amintirile îşi fac loc cu greu într-o lume ce nu ne mai aparţine, care e azi asaltată de noile hoteluri ridicate ca să aducă profit rapid, fără să respecte dreptul la intimitate ale vechilor case interbelice…
Balcica Maciucă, fiica primarului Moşescu, a scris o carte dedicată oraşului care i-a dat nume. Citind „Balcic”, (Editura Universalia, 2001), am pornit să găsesc repere de demult în „oraşul alb” (să tot fie vreo 10 ani de atunci!…)

Plec în vilegiatură. Prefer cuvântul acesta celui prea des folosit de „vacanţă”. Asta şi pentru că locul unde vreau să ajung se potriveşte mai bine cuvintelor vechi. Oraşul alb de pe Coasta de Argint. Oraşul Pictorilor, al Poeţilor, al Visătorilor. Al Reginei Maria – care l-a iubit atât de mult încât a dorit să-i fie sălaş inimii, pe veci. Oraşul din Golful de Smarald: Balcic…
Între miile de turişti, sunt poate dintre puţinii pentru care Balcicul înseamnă mai mult decat Castelul Reginei şi Grădina Botanică. Oraşul mă ademeneşte, cu străzile lui care înfăşoară dealul de calcar, cu vechile case albe cu acoperişuri roşii, cu turle de biserici şi suliţele fildeşii de minarete. Peste râpă, „mahlaua” turceasca, unde bătrânii vorbesc încă româneşte, amintindu-şi cu drag de Regina Maria – „frumoasă şi bună” – şi de ultimul primar român din Balcic. „Moşescu, ce om! El a făcut oraşul!” – spune turcul Şekir, octogenarul.
Urc pe Cerno More (Strada Mării Negre, artera principală a oraşului) şi ajung în centru. Caut, cu cartea în mână, urmărind indiciile ca un detectiv, casa ultimului primar român din Balcic. Cartea e semnată de Balcica. Balcica Măciucă. Fiica lui Octavian Moşescu şi a Pencăi, bulgăroaica a cărei frumuseţe pictorii – oaspeţi vremelnici la Balcic – îşi doreau să o surprindă pe pânzele lor. „Casa noastră fiind aşezată pe colţ, avea o intrare pe strada principala care cobora spre mare şi încă una, pe o strădutţă în spatele casei. Străduţa aceea, şerpuită, cu o cişmea la colţ…” O cişmea, două cişmele… Care dintre ele să fi fost cea din poveste? Mă învârt în loc, fotografiez casele din jur, încercând să aud sunetul vieţii de odinioară. Undeva, într-o casă ca aceasta, o fetiţă creştea la graniţa dintre două civilizaţii. Caut unghiul din care golful se vede în toată splendoarea lui. Marea e superbă de oriunde ai privi-o. Lipseşte un indiciu: icoana de ceramică, o copie după Luca della Robia, adusă de Octavian Moşescu din Italia, lăsată într-o niţă a gardului de piatră. Nicăieri nu văd gardul cu firidă… (Avocatul Octavian Moşescu a fost ultimul dintre primarii pe care Balcicul i-a avut pe timpul administraţiei româneşti în Cadrilater, care a durat între anii 1913 si 1940. El a predat – ca să spune aşa – cheile oraşului noilor stăpânitori…)
La Hotelul Speranţa o găsesc pe Ghinca Iliescu. O femeie trecută de 80 de ani şi amintirile ei. Îi vorbesc despre urmele pe care le caut. „Casa lui Moşescu? Puţin mai sus. Soacra mea a primit casa în grijă chiar de la primar, când a plecat, în 40. Şi-au luat doar câteva lucruri. Multe au rămas acolo. Credeau că se vor întoarce… După un timp, bulgarii i-au cerut soacrei mele cheia şi au pus stăpânire pe casă.”

Bat din nou Cerno More, în sus şi în jos. O stradă îngustă, o cişmea. Şi în gardul de piatră: nişa. Goală. În casa lui Octavian Moşescu este azi o cafenea. Alături se află vilele care au aparţinut Elizei Brătianu şi lui Mircea Cancicov… Ma simt intr-un loc familiar, descoperind toată această lume dezmorţită de soarele primăverii. Fotografiez din toate unghiurile casa, curtea, golful. Să aduc cu mine ceva din povestea aceasta. Mă cufund în amintirile fetiţei numită după oraşul cel drag, Balcica. Prietenos, cald, uşor intrigat de exuberanţa gesturilor noastre, Ivan Malev, proprietarul de astăzi al casei, ne dă lămuriri. A cumpărat locul în anii 50, când multe alte imobile ridicate de români şi apoi preluate de administraţia bulgară au fost vândute celor rămaşi în Balcic ori veniţi acolo de aiurea, de prin alte părţi ale Bulgariei. Îi spun cum am ajuns acolo, îi arăt cartea. „Doamna Balcica? Venea de doua-trei ori pe an aici, îi este foarte drag să se întoarcă acasă! Acum vine mai rar, că a dat iarna vieţii şi peste dânsa.”

„Poarta din spatele casei noastre, care dădea spre acea străduţă, era din fier forjat… Lângă ea, în zidul peretelui, părinţii făcuseră o nişă, cu o uşiţă tot din fier forjat, înlăuntrul căreia puseseră o icoană, o copie în ceramică dupa Luca della Robia, adusă de tata din Italia. Uşiţa nişei era închisă cu un mic lacăt. Icoana există şi acum. Nu am luat-o când am plecat, iar nişa nu a fost deschisă niciodată. Maica Domnului, în poarta casei, a rămas paznicul viselor noastre lăsate pe ţărmul Balcicului”, notează în cartea ei Balcica Măciucă.
Aş fi vrut să nu scriu niciodată rândurile ce urmează. Însă, în ziua în care am fost prima dată la Balcic, nişa din zid era goală. L-am întrebat pe Ivan Malev ce s-a întâmplat cu icoana. „A fost furată!” „Când?” „Ieri…” „Mai demult?” „Nu. Ieri, ziua de dinainte de azi…” (NB – din fericire, hoţii din acea Vinere Mare de acum câţiva ani au fost prinşi şi icoana recuperată; Ivan Malev a dat-o la restaurat, apoi a reaşezat-o în firida de piatră, unde stătuse vreme de trei sferturi de secol!)

„Locul era aşezat pe o colina cam abruptă, în schimb vederea spre mare era cea mai frumoasă din oraş. Se vedea tot golful… Casa era astfel concepută încât, chiar când erai înlăuntrul ei, aveai senzaţia că te găseşti în exterior, pentru că, prin geamurile imense, grădina părea o prelungire a interiorului”
Balcica Măciucă (născută Moşescu)

, , , ,